Author Archives: Centrul PAX

Anxietatea ca trăsătură: factor de vulnerabilitate

Psiholog Denise Tofan

Autor

Psiholog Denise Tofan

Psihoterapeut

Psiholog la COGNITROM

TratamentAnxietate.ro


Anxietatea ca trăsătură contribuie semnificativ la diferențele interindividuale privind vulnerabilitatea la stres. Atunci când este ridicată, anxietatea ca trăsătură reprezintă un factor de vulnerabilitate pentru hiper-reactivitatea la stres și dezvoltarea mai multor tipuri de psihopatologie (tulburări de anxietate, depresie ș.a.). Această vulnerabilitate este influențată de factori de risc genetici și epigenetici care se exprimă în sistemele neurobiologice (ex: activitatea axei hipotalamo-hipofizo-cortico-suprarenale 1 – HPA –, sistemele de neurotransmițători, funcția mitocondrială2), la care se adaugă experiențe adverse timpurii.

Anxietatea ca stare este o condiție temporară (caracterizată prin neliniște, senzații somatice neplăcute, îngrijorare ș.a.) care apare ca răspuns la un eveniment, obiect sau situație anume percepută ca amenințătoare. Pe de altă parte, anxietatea ca trăsătură descrie o caracteristică de personalitate, nu doar o stare temporară. Persoanele care prezintă anxietate ca trăsătură trăiesc stările de anxietate la un nivel mai intens, pe durate mai lungi de timp și într-o arie largă de situații, nu doar în contexte specifice.

Într-un review recent al literaturii de specialitate, Weger și Sandi (2018) fac o trecere în revistă a datelor care susțin aceste afirmații. Analizând dovezile comportamentale și neurobiologice se constată că indivizii care au anxietate ridicată prezintă:

  • performanță mai scăzută la sarcinile de învățare decât indivizii mai puțin anxioși, în condiții de noutate sau solicitante;
  • competitivitate socială mai scăzută decât indivizii mai puțin anxioși;
  • hiper-responsivitate la stimuli amenințători, ambigui;
  • distorsiuni atenționale care facilitează detectarea amenințărilor și adversităților;
  • activitate crescută a amigdalei și cuplare anormală cu alte regiuni ale creierului (ex: hipocampul, cortexul prefrontal);
  • activare prelungită a axei HPA, niveluri crescute de glucocorticoizi3, consolidare sporită a memoriei pentru experiențe negative și gânduri negative care pot conduce la utilizarea strategiilor de coping dezadaptative, atunci când sunt supuși unor factori majori de stres.

În ceea ce privește dovezile genetice, studii gemelare, studii ale unor polimorfisme uninucleotidice4 (SNPs) și studii de asociere genomică5 (GWAS) indică faptul că neuroticismul are un puternic substrat genetic. Întrucât anxietatea ca trăsătură este una dintre fațetele principale ale neuroticismului, iar cea mai mare proporție de risc genetic pentru depresie este explicată de neuroticism, tindem să credem că există o serie de factori de risc genetici comuni pentru neuroticism, anxietate și depresie. Un exemplu în acest sens îl constituie impactul factorilor genetici asupra sistemului GABAergic, care contribuie la diferențele individuale în anxietatea ca trăsătură. Sistemul GABAergic e implicat în procesarea emoțională. Dezechilibre la nivelul acestui sistem (care sunt cauzate în mod special de factori de stres) pot afecta procesarea și reglarea emoțiilor prin faptul că hiper-activează amigdala, iar acest lucru crește nivelul de anxietate.

Totodată, indivizii cu anxietate ridicată ca trăsătură prezintă alterări în activitatea axei HPA, iar acest lucru constituie o altă vulnerabilitate pentru psihopatologia indusă de stres. Se pare că indivizii cu anxietate ridicată prezintă niveluri mai crescute de cortizol decât cei cu un nivel scăzut de anxietate, axa HPA fiind mai activată în cazul situațiilor în care există presiunea de a avea performanță.

De asemnea, tulburările mitocondriale sunt asociate cu patologie psihiatrică în general. În particular, indivizii care suferă de tulburări de anxietate prezintă alterări cheie ale funcției mitocondriale (număr mai mare de copii de ADN mitocondrial și, implicit, biogeneză mitocondrială crescută).

Concluzionând, conform modelului diateză-stres putem spune că anxietatea ridicată ca trăsătură este un fenotip6 care se constituie într-un factor de vulnerabilitate pentru psihopatologie, atunci când condițiile de mediu sunt adverse. Pe de altă parte, condițiile de mediu favorabile (ex: interacțiuni sociale pozitive) pot diminua din efectul acestei vulnerabilități atunci când individul se confruntă cu evenimente de viață stresante.

Bibliografie:

Weger, M., & Sandi, C. (2018). High anxiety trait: A vulnerable phenotype for stress-induced depression. Neuroscience & Biobehavioral Reviews. doi: 10.1016/j.neubiorev.2018.01.012

GLOSAR

1 Axa hipotalamo-hipofizo-cortico-suprarenală – sistem neuroendocrin care controlează reacțiile la stres și reglează anumite procese ale corpului, cum ar fi digestia, sistemul imunitar, dispoziția și emoțiile ș.a.;

2 Mitocondria – organit celular responsabil de respirația celulară; supranumit „uzina energetică a celulei”; are material genetic propriu (ADN mitocondrial) care conține informația genetică necesară pentru sinteza enzimelor respiratorii;

3 Glucocorticoizi – hormoni secretați de glanda corticosuprarenală care mediază răspunsul la stres și ajută la restabilirea homeostaziei;

4 Polimorfismul uninucleotidic – este o variație a unui singur nucleotid (A, T, C sau G) în secvența ADN-ului genomic, observată la indivizi diferiți din aceeași specie sau pe cei doi cromozomi omologi ai unui singur individ;

5 Studii de asociere genomică – studii observaționale asupra variantelor genetice ale întregului genom la indivizi diferiți, pentru a vedea dacă diferite variante se asociază cu anumite trăsături.

6 Fenotip – ansamblu de caractere sau atribute ale unui organism, care rezultă din exprimarea genelor organismului, influența factorilor de mediu, precum și posibila interacțiune dintre acestea două.

Ce se ascunde în spatele rezistenței pacienților?

Psiholog Denise Tofan

Autor

Psiholog Denise Tofan

Psihoterapeut

Psiholog la COGNITROM

TratamentAnxietate.ro


Una dintre cele mai importante discuții în psihoterapie gravitează în jurul rezistenței pe care o opun pacienții în fața schimbării. Schimbarea poate să fie un motiv în plus de distres deoarece tiparul de gândire și comportament îndelung exersat și întărit, care a servit adaptării până nu demult, este supus unui asediu. Implicit, pacientului i se cere să deschidă „porțile”, să slăbească paza „zidurilor” și:

  • să aibă încredere că terapeutul știe să-l ghideze;
  • să lucreze ca să învețe noi abilități, chiar dacă e obosit, afectat și împovărat de probleme;
  • să fie cineva diferit, într-o oarecare măsură, chiar dacă tot ceea ce își dorește e o identitate stabilă, fie ea și cea problematică din prezent;
  • să asculte și să înțeleagă lucrurile dificile pe care terapeutul i le transmite și să acorde mai puțină atenție lucrurilor care rulează în mod obișnuit în mintea lui;
  • să se angajeze într-un proces solicitant, dar care totuși nu e garantat că va fi de folos;
  • să exploreze necunoscutul, în ciuda faptului că familiaritatea și predictibilitatea sunt cele care îi oferă, poate, singurul sentiment de siguranță;
  • să creadă că viața lui se va îmbunătăți, chiar dacă este foarte înfricoșat că speranțele lui vor fi spulberate încă o dată.

Pare dificil de imaginat o situație în care am putea bifa toate condițiile de mai sus, mai ales dacă avem în vedere faptul că istoria de viață a pacientului l-a învățat că zidurile de apărare îl feresc de necazuri, îi scad anxietatea și-l ajută să fie mai adaptat într-o varietate de contexte. Așadar, atunci când ne propunem să dărâmăm rezistențele pentru a putea construi drumul către schimbare, ar fi bine să ne gândim serios la ce înseamnă schimbarea pentru pacient și la ce renunță el lăsând în urmă poziția actuală. Rezistența poate lua forma refuzului de a realiza exercițiile prescrise, scepticismului față de dovezile obiective ale progresului, nivelelor prea ridicate sau prea reduse de afectivitate, evitărilor subtile din timpul ședințelor (ex: Nu am nimic de zis, Nu știu ș.a.), focalizării prea mult sau prea puțin pe trecut, lipsei de la ședințe sau întârzierilor frecvente, devalorizării terapeutului, refuzului de a răspunde la întrebări, schimbării frecvente a subiectului ș.a. Însă în spatele a tot ceea ce interferează cu abilitatea pacientului de a utiliza tratamentul și de a achiziționa abilitatea de gestionare a problemelor în afara terapiei și după terminarea sa (Leahy, 2012) – adică rezistența – au fost identificate 7 dimensiuni (Leahy, 2012) care ar trebui înțelese și abordate în cadrul terapiei:

Nevoia de validare – atunci când noi vedem probleme practice, ușor de rezolvat cu o simplă recomandare sau emoții disfuncționale intense pe care le-am aborda prin prisma distorsiunilor cognitive, s-ar putea ca pacientul să nu facă decât să ne transmită că își dorește ca cineva să-l înțeleagă, să manifeste empatie și grijă pentru el. De multe ori pacienții se văd pe ei înșiși „defecți”, iar faptul că cineva doar îi împinge spre schimbare s-ar putea să contribuie la confirmarea viziunii lor, neîmplinindu-li-se nevoia de a le fi validată suferința. În cazul altor pacienți, avem de-a face cu auto-invalidarea. Acești pacienți identifică și acceptă cu greutate faptul că au nevoi. Consideră că nu ar trebui să se plângă sau să aibă așteptări din partea terapeutului. În aceste condiții, schimbarea nu este stringentă pentru ei; dacă suferința mai poate fi dusă pe picioare prin reglarea excesivă a emoțiilor (suprimarea gândurilor, inhibarea emoțiilor), atunci vor fi reticenți în fața împlinirii nevoilor în cadrul terapiei;

Auto-consecvența – pacientul a investit mult timp și efort în ceea ce este acum sau în situația problematică în care se găsește, ceea ce înseamnă că situația actuală îi este familiară și în acord cu ceea ce a gândit, simțit sau felul în care s-a comportat în trecut. Impredictibilul pe care schimbarea îl presupune crește anxietatea, defensivitatea și retragerea. În prezent, chiar dacă viziunea lui e predominant negativă (ex: cazul persoanelor cu depresie: „totul e din vina mea!”), cel puțin e în controlul lui și e predictibilă („prezentul e negru, viitorul e negru, dar cel puțin știu asta; nu mă așteaptă nicio surpriză”). În plus, cum să dea cu piciorul la toată investiția de până acum (sunk-costs effect)? Beneficiile schimbării sunt minimizate sau ignorate; privirea e îndreptată doar spre costurile care oricum nu mai pot fi recuperate, dar îi mențin dorința pacientului de a investi în continuare, cu speranța că nu va fi fost în zadar;

Schemele personale – se dezvoltă în copilărie și adolescență și direcționează selecția informației congruente cu ele înseși, iar felul în care experiențele de viață au fost percepute a fost ghidat de ele. Aceste scheme în baza cărora pacienții se văd pe ei înșiși (identitatea pe care și-o asumă) (1) direcționează atenția (ex. depresie: pierdere, deprivare, eșec) și (2) afectează aspectele reconstructive ale memoriei (construim amintiri congruente cu schema, ne reamintim selectiv informații congruente cu schema, nu ne amintim informații inconsistente cu schema). În plus, pacientul percepe că schema îl protejează de pierderi viitoare. Să luăm spre exemplu, cazul persoanelor cu depresie care se văd pe ele înseși neajutorate și de neiubit (două scheme specifice depresiei). Atunci când pacientul începe să contemple perspectiva schimbării i se activează toate temerile evocate de schemele disfuncționale: „nu voi găsi pe altcineva”, „nu mă voi descurca”, „nu voi face față” ș.a., iar în plus, face apel la toate dovezile care confirmă veridicitatea schemelor (își amintește eșecuri din trecut și dificultăți pe care le-a avut în relații interpersonale; evită să se gândească la situații în care a avut succes, pentru că acestea n-ar fi concordante cu schema). Pe lângă aceasta, se încearcă menținerea concordanței dintre comportamente și schemele personale. Dar comportamentele care ar susține schimbarea ar fi în discordanță cu schema (adică cu identitatea personală) și ar ieși din tiparul predictibil a ceea ce pacienții se considerau a fi până în prezent, motiv pentru care apare rezistența;

Rezistența morală – e posibil ca pacientul să creadă că trăiește într-o lume justă în care lucrurile rele li se întâmplă doar oamenilor răi, așa că atunci când i se întâmplă ceva rău, crede că îl merită; ba mai mult, își atribuie sieși întreaga responsabilitate pentru evenimentele negative. El nu consideră că ar fi vrednic de ceva pozitiv în viața lui sau crede că e de datoria sa de a rămâne într-o situație negativă pentru a o rezolva. Încercările terapeuților de a-i face pe pacienți să abandoneze simțul responsabilității, contracarând formulările de tipul „trebuie să…” dintr-o perspectivă pur rațională, s-ar putea lovi de „sinele ideal” al pacientului. E foarte probabil ca acesta să fie conștient că nu poate atinge standardele absolutiste de moralitate, însă ele constituie sinele ideal; abandonarea idealului s-ar putea să-i facă să se simtă goi, fără sens și amorali, motiv pentru care rezistă schimbării acestor imperative;

Autovictimizarea – spre deosebire de dimensiunea anterioară, întregul scenariu portretizează sinele ca pe o victimă inocentă; în acest caz, pacientul consideră că e îndreptățit să se plângă și să sufere („am dreptul să mă simt rău”, „uite ce aiurea mă tratează Y”). Este victimizat, cel care e tratat rău pe nedrept, iar în condițiile în care el e nevinovat și celălalt e „vătămătorul”, de ce să se schimbe pe sine?

Percepția riscului – comportamentele și alegerile depresivilor au sens dacă sunt privite ca o strategie de investiție negativă, în care obiectivul este evitarea pierderilor viitoare cu orice preț; în acest context, schimbarea e percepută ca fiind prea riscantă pentru că pacienții cu depresie: caută limitat informație (doar pe cea congruentă cu schema lor negativă), sunt orientați către pierdere (sunt pregătiți de eșec, presupun că vor avea parte de lipsuri și epuizare),  pun accent pe evaluarea pierderii (pierderea e văzută ca extremă, finală, incontrolabilă în viitor, capabilă să se generalizeze), iar câștigul e subestimat. Orice pericol care ar putea duce la eșec e luat în considerare și folosit pentru a zugrăvi un viitor lipsit de succes („nu voi reuși”, „nu voi fi în stare”, „toată lumea mă va umili”). S-ar putea ca speranța pe care noi, terapeuții, am vrea să i-o insuflăm, asigurându-l de posibile beneficii, să nu facă decât să-l supere; noi, terapeuții, percepem situația în termeni de oportunitate, pe când pacientul crede că va mai aduna o dovadă pentru neajutorarea sa;

Auto-sabotarea – este practicată întrucât servește la: (1) evitarea evaluării propriei persoane, așa cum este ea în realitate sau a abilităților (pacientul poate ascunde refuzul schimbării în spatele unor atribuiri externe), (2) evitarea riscului de a suferi o pierdere mai mare, neașteptată și incontrolabilă și (3) evitarea progresului ulterior care ar putea duce la o expunere mai mare și, ca atare, la o umilință publică mai mare în cazul în care ar avea un eșec. Așadar, problema cu care pacientul se confruntă e folosită ca o scuză pentru motivul din care nu face progrese în alte domenii (carieră, viață personală, familie, relații interpersonale). Le poate spune altora „Ce te aștepți de la mine? Am problema X, din acest motiv nu pot face Y.”; problema e văzută ca explicație suficientă pentru lipsa de progres din alte arii ale vieții. Pacientul se teme că va fi evaluat la adevăratul potențial într-un anumit domeniu al vieții, dacă va rezolva chestiunea actuală.

Așadar, atunci când încercările noastre de a încuraja schimbarea se lovesc de rezistențele pacientului ar fi bine să facem o analiză a ceea ce se ascunde în spatele comportamentului manifest. Rezistențele au fost construite în timp și reprezintă tot ceea ce este mai familiar și sigur pentru pacienții noștri. Ele nu sunt o simplă încăpățânare fără rost, ci modalitatea prin care ei se protejează de riscul ca speranțele să le fie spulberate din nou. A ieși pe porțile cetății în căutare de noi teritorii reprezintă o dovadă de mare curaj, care trebuie subliniată ca atare.

Bibliografie:

Leahy, R. L. (2012). Overcoming resistance in cognitive therapy. Guilford Press.

Newman, C. F. (1994). Understanding client resistance: Methods for enhancing motivation to change. Cognitive and Behavioral Practice1(1), 47-69.

Newman, C. F. (2002). A cognitive perspective on resistance in psychotherapy. Journal of Clinical Psychology58(2), 165-174.

Teama de respingere afectează relațiile

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Cu toții avem o nevoie fundamentală de a crea legături apropiate cu alți oameni. Și cu toții ne temem, firește, din când în când, de respingere. Unii dintre noi – cu precădere cei care au suferit experiențe dureroase în trecut – au însă o sensibilitate ridicată la respingere. Asta înseamnă că anticipăm, identificăm sau reacționăm exagerat la pericole care nu există. Are sens ca, după experiențe dureroase, să devenim mai vigilenți și mai precauți cu privire la relațiile noi și uneori e bine să fim așa. Se poate întâmpla însă și să ne protejăm prea tare și atunci tindem să nu ne mai permitem doza de vulnerabilitate necesară pentru crearea unei legături apropiate. Știm că facem asta atunci când observăm că ne purtăm ca și cum o interacțiune nouă n-ar fi decât o repetiție a experiențelor de respingere din trecut și, poate că, regăsim câteodată pe chipul unui om nou trăsături ale celor care ne-au respins. În asemenea circumstanțe, putem uita că nici oamenii, nici trecutul, nu prea sunt repetitivi. În definitiv, în loc să ne protejeze de respingerea celorlalți, această sensibilitate poate avea efectul opus, păstrând distanța dintre noi. Bineînțeles că și dacă avem o sensibilitate ridicată la respingere valorizăm apropierea în interacțiunile sociale, dar temerile ne fac să le evităm. Această încercare de a evita respingerea prin distanțare mai degrabă decât prin căutarea intimității creează un cerc vicios dureros: evităm apropierea după care tânjim.

Meehan și colegii săi (2018) și-au propus să identifice care sunt mecanismele din spatele acestor comportamente. Ei au investigat în ce măsură sensibilitatea la respingere influențează relația dintre modul în care percepem comportamentul și emoțiile persoanei cu care interacționăm și propriul comportament în acea interacțiune. Așadar, au realizat un studiu în care 244 de persoane și-au evaluat timp de o săptămână interacțiunile sociale. Participanții nu au evaluat fiecare interacțiune, ci au ales cel puțin 3 interacțiuni în decursul unei zile, care aveau o durată de cel puțin 5 minute. Au evaluat interacțiunile pe baza a 2 diagrame, accesibile online:

  • mai întâi au evaluat comportamentul interpersonal (propriu și al interlocutorului) într-o diagramă cu 2 dimensiuni – agency (comportament activ, implicat) pe axa verticală (dominant/submisiv) și comuniune pe axa orizontală (rece-certăreț/cald-agreabil).
  • Apoi au evaluat starea afectivă (proprie și pe cea a interlocutorului) pe baza altei diagrame cu 2 dimensiuni – arousal pe axa verticală (activ-energic/tăcut-pasiv) și valența pe axa orizontală (trist-supărat/fericit-mulțumit).
  • De asemenea, cercetătorii au măsurat sensibilitatea la respingere a participanților, cerându-le să își imagineze 18 scenarii în care îi solicitau ceva unei persoane apropiate (ex. să spele vasele după cină sau să invite pe cineva la o cafea) și apoi să evalueze: a) gradul de îngrijorare sau anxietate pe care l-ar simți, b) dacă s-au gândit că interlocutorul le va respinge solicitarea.

În total, participanții au raportat 5230 de interacțiuni, aproape fiecare participant raportând date din cel puțin 18 interacțiuni.

Pe baza datelor obținute, Meehan și colegii săi (2018) au analizat cum au variat comportamentele și emoțiile participanților în interacțiunile sociale, în funcție de nivelul lor de sensibilitate la respingere.

În ceea ce privește comportamentul interpersonal, rezultatele au arătat că persoanele cu sensibilitate ridicată la respingere au dificultăți în a percepe când o altă persoană le răspunde într-o manieră pozitivă și, în consecință, tind să nu îi răspundă interlocutorului la fel de pozitiv. Autorii notează că, percepția că interlocutorul răspunde într-o manieră pozitivă este un indicator social esențial în interacțiuni, deoarece încurajează și cealaltă persoană să continue o conversație, ducând la o întărire reciprocă a emoțiilor pozitive și a comportamentului de implicare activă. De exemplu, într-o interacțiune în care interlocutorul are un comportament activ, dominant, o persoană cu sensibilitate scăzută la respingere răspunde în aceeași manieră implicată și activă. În schimb, o persoană cu sensibilitate ridicată la respingere va avea un comportament submisiv și se va retrage atunci când interlocutorul pare să conducă interacțiunea, în loc să se angajeze în interacțiune în aceeași manieră activă.

Din perspectivă afectivă, persoanele cu sensibilitate ridicată la respingere au reacționat pozitiv numai dacă au perceput interlocutorul ca fiind o persoană caldă. În schimb, au avut o atitudine rece, neprietenoasă dacă au perceput că interlocutorul a fost mai tăcut sau că a avut emoții negative. Cei cu sensibilitate ridicată la respingere ”citesc” în atitudinea distantă sau în emoțiile negative ale interlocutorului, un mesaj purtător de respingere. Încercând să o evite adoptă o atitudine defensivă, denigrând interlocutorul, retrăgându-se emoțional sau acționând într-o manieră ostilă. Ironia este, spun autorii, că ”anxietatea celor cu sensibilitate ridicată la respingere îi face să se poarte cu răceală față de o persoană care este într-o stare emoțională negativă, deoarece nu pot să vadă dincolo de propria temere că emoțiile negative ale persoanei au legătură cu ei. Astfel, cei cu sensibilitate ridicată la respingere nu reușesc să se poarte într-o manieră caldă, care i-ar ajuta pe cei aflați în distres să se liniștească ori să repare interacțiunea dintre ei.” Până la urmă, cu această atitudine, atrag exact respingerea de care se păzesc. Trăiesc, în consecință, mai multe emoții negative și au relații mai puțin împlinitoare.

Sensibilitatea ridicată la respingere nu este însă o condamnare. Modurile în care putem dezvolta un comportament mai activ/dominant în interacțiuni vor fi abordate într-un articol viitor.

Referințe

Meehan, K. B., Cain, N. M., Roche, M. J., Clarkin, J. F., & De Panfilis, C. (2018). Rejection sensitivity and interpersonal behavior in daily life. Personality and Individual Differences, 126, 109-115.

Emoțiile în viața de zi cu zi

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Viața noastră de zi cu zi este profund încărcată emoțional. De-a lungul anilor, un număr impresionant de cercetări au arătat că emoțiile, gândurile și acțiunile noastre sunt strâns legate între ele. În ciuda numărului mare de cercetări care au stabilit cauzele și consecințele emoțiilor în laborator, se cunosc surprinzător de puține lucruri despre cum trăim emoțiile în viața de zi cu zi: Câte ore pe zi ne simțim bucuroși, triști, temători sau dezgustați? Este recunoștința un antidot pentru tristețe? Ce emoție ne-ar ajuta să diminuăm o izbucnire de furie? Putem simți iubire și frică în același timp?

Trampe, Quoidbach și Taquet (2015) și-au propus o investigație a emoțiilor cum nu s-a mai făcut până acum, pe scară largă, pe eșantioane mari și diverse, folosind un instrument de măsurare precis, care să permită monitorizarea emoțiilor în timp real și găsirea unor răspunsuri de încredere referitoare la:

  1. Cât de frecvent trăim emoții în general?
  2. Specific, ce emoții trăim?
  3. Care sunt relațiile dintre aceste emoții? Este posibil ca unele să apară împreună, iar altele să apară rar sau să nu apară niciodată în tandem?

Cercetătorii au dezvoltat o aplicație pe telefon, cu ajutorul căreia au monitorizat emoțiile oamenilor în timp real. Participanților li s-a solicitat să răspundă unor chestionare scurte, prezentate aleatoriu în decursul unei zile, în care să indice dacă simțeau în acel moment una sau mai multe emoții pozitive sau negative, dintr-o listă predefinită de emoții sau dacă nu simțeau nicio emoție. Lista conținea nouă emoții pozitive (ex. amuzament, recunoștință, speranță, iubire, bucurie, mulțumire, mândrie) și nouă emoții negative (ex. anxietate, tristețe, dezgust, furie, vinovăție, frică, dispreț). Participanții puteau decide de câte ori pe zi să completeze chestionarele (minimum 1, maximum 12, iar dacă nu specificau nimic, le primeau de 4 ori pe zi). De fiecare dată, primeau o notificare prin care erau anunțați să-și evalueze starea emoțională. Au răspuns în total 11.572 de persoane, raportând 65.721 de emoții (majoritatea participanților au răspuns în mai multe zile).

S-au găsit câteva răspunsuri interesante privind frecvența emoțiilor și interacțiunile lor:

Viața oamenilor este profund emoțională. Participanții au trăit cel puțin o emoție în 90% din timp. Cea mai frecventă emoție pozitivă a fost bucuria (35% din timp), urmată de iubire (30% din timp) și satisfacție (27% din timp). Cea mai frecventă în topul emoțiilor negative a fost anxietatea (30% din timp), urmată de tristețe (29% din timp) și dezgust (11% din timp).

Oamenii au trăit emoții pozitive de 2.5 ori mai mai frecvent decât emoții negative (41% din timp vs 16% din timp), dar, de asemenea, au trăit emoții pozitive și negative simultan (33% din timp) – emoțiile mixte care au apărut cel mai frecvent împreună au fost anxietatea și iubirea.

Bărbații și femeile trăiesc la fel de frecvent emoții în viața de zi cu zi, dar bărbații au mai multe emoții pozitive (45.30%) decât femeile (38.96%). Femeile trăiesc mai multe emoții negative (16.83%) decât bărbații (14.02%). Și, ca o notă amuzantă, oamenii simt mai puține emoții negative și mai multe emoții pozitive în weekend, în special sâmbăta.

Analizând inter-conexiunile și co-ocurența dintre cele 18 emoții, autorii au identificat trei categorii de emoții:

  1. emoții care interacționează cu alte emoții, inclusiv cu unele cu valență opusă, pe care tind să le inhibe: de exemplu, bucuria și satisfacția apar adesea împreună cu mândria sau recunoștința, dar interacționează și cu tristețea, anxietatea, dezgustul sau furia, pe care le inhibă; Inversa este valabilă – tristețea, anxietatea, dezgustul și furia tind să apară împreună cu vinovăția sau frica și să inhibe bucuria și satisfacția.
  2. emoții care sunt puternic conectate cu alte câteva emoții, dar numai de aceeași valență: de exemplu, iubirea, recunoștința, mândria și venerația sunt puternic conectate cu alte emoții pozitive, dar nu inhibă emoțiile negative. Frica și vinovăția sunt interconectate, dar nu inhibă emoțiile pozitive.
  3. emoții distale, care rareori apar simultan cu alte emoții; ele sunt de regulă trăite în izolare: de exemplu, rușinea sau nemulțumirea par să fie trăite independent de alte emoții.


Ce implicații practice aduc aceste informații?

De exemplu, deși tristețea este trăită 30% din timp, la o simplă căutare pe Google Scholar autorii au găsit mai puțin de 3000 de articole. În schimb, frica este trăită în 5% din timp, dar au găsit peste 100 000 de studii. Prin urmare, datele despre frecvență pot ghida stabilirea priorităților în cercetarea emoțiilor.

Rezultatele despre interacțiunile dintre emoții sugerează că unele emoții pozitive (ex. bucuria și satisfacția) ar putea inhiba apariția unor emoții negative, în timp ce alte emoții pozitive (ex. speranța și recunoștința) nu par să aibă acest efect. Totuși, până acum mai multe intervenții au promovat dezvoltarea speranței și recunoștinței. Acest studiu sugerează că dezvoltarea unor intervenții care să faciliteze cultivarea emoțiilor pozitive cu rol protector (engl. buffer) împotriva emoțiilor negative ar putea fi o strategie mai eficientă.

Bibliografie

Trampe, D., Quoidbach, J., & Taquet, M. (2015). Emotions in everyday life. PloS one, 10(12), e0145450.

Depresia AMBILOR părinți afectează sănătatea copiilor

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Părinții sunt modele pentru copiii lor. Copiii îi observă, preiau din atitudinile și comportamentele lor și le internalizează. Învață de la ei cum să se poarte cu sine și cu ceilalți și cum să privească viața. În dorința de a-și ajuta copiii, părinții adesea li se dedică pe deplin și dorințele ori suferințele proprii rămân în plan secundar. Adesea însă, a-și ajuta copilul înseamnă a se ajuta pe ei înșiși. Dacă părinții se simt bine, copiii vor învăța de la ei să se simtă bine, dacă părinții se simt rău și copiii vor suferi.

Un studiu recent publicat în The Lancet Psychiatry a arătat că adolescenții ai căror tați au un istoric de depresie prezintă un risc ridicat de a dezvolta și ei depresie. Aceste date vin în completarea unor informații deja bine documentate: unul dintre cei mai mari factori de risc pentru dezvoltarea depresiei în adolescență este depresia maternă.

Înainte de publicarea acestui studiu, informațiile despre riscul ca un copil al cărui tata are depresie să dezvolte și el depresie în adolescență erau inconsistente. Adesea, depresia paternă trece neobservată și netratată (ex. tatăl se concentrează să ofere suport mamei și ignoră propriile simptome; bărbații sunt mai puțin predispuși să caute tratament). Astfel, autorii au investigat relația dintre depresia paternă și depresia copiilor lor în adolescență.

Au folosit date din două cohorte prospective:

  • 8565 de copii din Irlanda, au fost recrutați în studiu la 9 luni după naștere; au fost evaluați pentru depresie la vârsta de 13 ani; părinții au fost evaluați pentru depresie când copii aveau 9 ani și apoi la 13 ani.
  • 18818 copii din UK au recrutați la 9-11 luni după naștere; au fost evaluați pentru depresie la vârsta de 14 ani; părinții au fost evaluați pentru depresie când copiii lor aveau 7 ani și apoi la 14 ani.

Per total, 366 din 13838 de tați au avut rezultate pozitive la screening-ul pentru depresie.

Cercetătorii au făcut câteva descoperiri importante:

  • Simptomele depresive ale taților au fost puternic asociate cu simptomele depresive ale copiilor lor în adolescență.
  • Această asociere a fost independentă de, și nu a fost diferită în magnitudine de, asocierea dintre depresia maternă și simptomele depresive ale copiilor în adolescență: depresia paternă afectează copiii la fel de mult ca și depresia maternă.
  • Simptomele depresive ale părinților sunt asociate: dacă unul dintre părinți are depresie, crește riscul ca și celălalt părinte să dezvolte depresie.
  • Dacă ambii părinți au depresie, copilul prezintă un risc mai ridicat de a dezvolta depresie în adolescență, comparativ cu un copil care are un singur părinte cu depresie.
  • Nu au existat diferențe în magnitudinea riscului între tații biologici și tații adoptivi: deși influențele genetice sunt și ele importante, datele arată că transmisia intergenerațională a depresiei apare predominant prin mecanisme ce țin de mediu (ex. modelarea socială a stilurilor de gândire depresive, dificultățile pe care părinții cu depresie le au în relația părinte-copil).

Având în vedere că trei sferturi dintre adulții cu depresie raportează că problemele lor de sănătate mentală au început în adolescență și că incidența depresiei pare să crească semnificativ în jurul vârstei de 13 ani, intervențiile preventive ar trebui să țintească factorii de risc, începând din adolescența timpurie. Până acum, programele de prevenție a depresiei la adolescenți au implicat mai mult mamele. Însă, efectul depresiei paterne asupra copiilor nu este deloc neglijabil și implicarea taților în programe de prevenție este la fel de importantă.

Sănătatea mentală a ambilor părinți este definitorie pentru sănătatea mentală a copiilor lor.

Bibliografie

Lewis, G., Neary, M., Polek, E., Flouri, E., & Lewis, G. (2017). The association between paternal and adolescent depressive symptoms: evidence from two population-based cohorts. The Lancet Psychiatry, 4(12), 920-926.

Formarea relațiilor interpersonale în anxietatea socială: rolul emoțiilor pozitive și al anxietății

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Persoanele care suferă de anxietate socială întâmpină adesea dificultăți serioase în formarea și menținerea relațiilor interpersonale: formarea unor prietenii, consolidarea unei relații de cuplu sau comunicarea la locul de muncă pot fi pline de provocări. Teama de a nu fi judecați de ceilalți, standardele exagerate autoimpuse privitoare la interacțiunile cu aceștia și autodevalorizarea constituie "zgomotul de fond" al fiecărei interacțiuni.

Percepția unei legături sociale și motivația de a se angaja în interacțiuni sociale viitoare cu o anumită persoană sunt factori importanți pentru formarea unei noi relații sociale. Aceștia ar putea fi influențați de anxietatea și emoțiile pozitive trăite în decursul unei interacțiuni.

Datele din literatura psihologică arată că anxietatea și emoțiile pozitive îndeplinesc funcții importante în formarea sau deteriorarea relațiilor sociale.

  • În cazul persoanelor cu anxietate socială, frica de evaluare negativă și respingere declanșează anxietatea. Anxietatea alimentează comportamentele de evitare care, la rândul lor, limitează oportunitățile de interacțiune și inhibă capacitatea de a se conecta cu ceilalți în timpul unei întâlniri. Cu alte cuvinte, anxietatea ridicată scurtcircuitează procesele de dezvoltare a prieteniei. Prin urmare, ar fi de aștepat ca reducerea anxietății să faciliteze formarea relațiilor interpersonale.
  • Date din studiile despre dezvoltarea relațiilor, realizate pe oameni din afara ariei clinice, au arătat că experiențele emoționale pozitive cresc dorința unei persoane de a se angaja în activități sociale, încurajează comportamentul de explorare și formare a unor relații noi și cresc sentimentul de conexiune cu alții. Persoanele cu anxietate socială însă trăiesc emoții negative ridicate și, în plus, au foarte puține emoții pozitive în interacțiunile sociale. Emoțiile pozitive scăzute care acompaniază anxietatea socială ar putea interfera cu dezvoltarea sentimentului de conexiune cu ceilalți și ar putea descrește motivația persoanei cu anxietate socială de a căuta interacțiuni viitoare. Prin urmare, ar fi de aștepat ca sporirea emoțiilor pozitive să faciliteze formarea relațiilor interpersonale.

Pornind de la aceste date Taylor, Pearlstein, & Stein (2017) și-au propus să afle:

  1. Cum se schimbă starea afectivă (emoțiile pozitive și anxietatea) în procesul de formare a unei relații și dacă aceste schimbări influențează dezvoltarea ulterioară a sentimentului de conexiune cu partenerul de conversație în cazul persoanelor cu anxietate socială?
  2. În ce măsură schimbările în starea afectivă (emoțiile pozitive și anxietatea) în decursul unei sarcini de formare a unei relații prezic dorința participantului de a-și angaja partenerul de conversație în activități sociale viitoare?
  3. În ce măsură schimbările la nivelul emoțiilor pozitive și anxietății contează pentru sporirea sentimentului de conexiune și a motivației de abordare viitoare?

Astfel, 56 de persoane care îndeplineau criteriile clinice de diagnostic pentru tulburarea de anxietate social au participat la o sarcină de laborator, validată anterior, care presupunea formarea unei relații sociale (cu un asistent de cercetare).

Pentru a se cunoaște mai bine, participanții și asistentul au răspuns pe rând unui set de șase întrebări, construite astfel încât conținutul emoțional solicitat să crească gradual. Pe parcursul desfășurării sarcinii cercetătorii au măsurat: (1) emoțiile pozitive (plăcerea), (2) anxietatea, (3) sentimentul de conexiune cu celălalt și (4) motivația de interacțiune viitoare cu partenerul de conversație.

În urma experimentului a reieșit că:

  • Starea afectivă a persoanelor cu anxietate socială s-a schimbat în decursul conversației: au resimțit mai multe emoții pozitive (plăcere) iar anxietatea a scăzut.
  • Pe măsura ce interacțiunea a progresat participanții au raportat un sentiment tot mai ridicat de conexiune cu partenerul de conversație. Creșterea emoțiilor pozitive și descreșterea anxietății au prezis creșteri ulterioare ale sentimentului de conexiune.
  • Persoanele cu fobie socială care au resimțit o creștere a plăcerii în decursul interacțiunii și la finalul conversației au arătat o motivație ridicată de a-și angaja partenerul de conversație în interacțuni sociale viitoare.
  • Creșterea emoțiilor pozitive a avut o influență mai puternică decât descreșterea anxietății asupra creșterii ulterioare a sentimentului de conexiune precum și a motivației de a-și implica partenerul în activități sociale viitoare.

Așadar, unul dintre cele mai supărătoare efecte ale anxietății sociale este afectarea relațiilor interpersonale. Descoperirile din acest studiu sugerează că, pe lângă intervențiile centrate pe reducerea anxietății, intervențiile care încurajează creșterea emoțiilor pozitive sunt fundamentale pentru formarea relațiilor interpersonale în cazul persoanelor cu tulburare de anxietate socială.

Bibliografie

Taylor, C. T., Pearlstein, S. L., & Stein, M. B. (2017). The affective tie that binds: Examining the contribution of positive emotions and anxiety to relationship formation in social anxiety disorder. Journal of Anxiety Disorders, 49, 21-30.

Povestea unui elefant

Meditatie PAX Povestea unui elefant
A fost odată un pui de elefant care, imediat după ce a apărut pe lume, a fost luat de lângă mama lui și vândut unui maestru de circ. Circarii au avut mare grijă de el și în curând a devenit un puiuț sănătos și jucăuș. Mare i-a fost însă mirarea când un lanț gros i-a fost legat de unul dintre piciorușele din spate și a fost pironit de un par adânc înfipt în pământ.

A așteptat câteva zile sperând că e doar o greșeală, dar n-a venit nimeni să-l dezlege și toată lumea se comporta de parcă așa era normal să fie. Își dorea atât de mult să fie iar liber, așa că încerca din răsputeri să se elibereze singur. Se smuci cât putu, dar parul era prea adânc înfipt în pământ, încercă să desfacă lanțul, dar era prea gros, vru să își scoată piciorul, dar legătura era prea strânsă… După zile întregi de chin și efort a renunțat să se mai elibereze. “Este prea greu”, își spuse el, “nu am puterea necesară să scot parul, să rup lanțul și să scap…”

Anii trecură și puiuțul deveni un elefant voinic și vânjos. Acum avea o statură impresionantă și o greutate de titan, însă își ducea viața în continuare legat de parul cel adânc înfipt în pământ.

Oamenii se întrebau de ce un elefant atât de mare stă legat de un par și un lanț atât de firave. Ceea ce nu știau ei era că elefantul renunțase încă din copilărie la a mai încerca să se elibereze și nici măcar nu știa că acest lucru este posibil.

“Nu pot și nu voi putea niciodată…”, își spunea elefantul trist și resemnat. El încetase de multă vreme la a mai încerca să schimbe ceva, la a-și mai testa forțele și limitele.

Și astfel, un elefant uriaș, își petrecea viața fiind prizonierul unui lanț subțire și al propriilor temeri.

Citat Laozi – directia viitorului

Iata un citat pe care il folosim adesea in terapie. Vrei sa stii incotro te indrepti? Priveste ce faci acum. Te confrunti cu temerile tale sau iti gasesti un nou mod de a le evita? Te apuci sa faci sarcinile care nu-ti plac sau amani lucrul inca o data? Prezentul ne va deveni oglinda in care ne vom recunoaste mai tarziu. Acum este momentul potrivit sa creezi omul in care vrei sa te recunosti.
Citat Pax Laozi  directie viitor

Citat Laozi despre importanta autoreflectiei

Cat este de important sa reflectam periodic asupra gandurilor noastre, asupra deciziilor, faptelor si obiceiurilor noastre! Nu suntem obisnuiti sa facem acest lucru si in timp, prin repetitie, ele se automatizeaza si scapa constiintei noastre – devin “firea” noastra, un modus vivendi pe care il consideram adesea imuabil. Cand aceleasi problemele ne inunda viata, in mod repetat, aceleasi temeri, aceleasi conflicte, aceleasi esecuri, de multe ori le punem in baza unui destin nefavorabil, a unui caracter defectuos – si ni se pare ca ne-a ramas putina libertate, ca nu putem decat sa jucam cartea care ne-a fost data. Dar este in puterea noastra sa schimbam aceste lucruri! Trebuie sa reflectam asupra obisnuintelor noastre, asupra modului in care s-au instalat in viata noastra si sa ne indoim de adevarul lor. Sunt ele singura noastra alegere? Doar pentru ca le-am facut de nenumarate ori, sunt ele mai adevarate? Este corect fata de noi insine si fata de ceilalti sa ne lasam in voia lor? Daca raspunsul este ‘Nu’, putem si este timpul sa facem altceva!
Citat Pax Laozi autoreflectie