Author Archives: Psih Alina Buza

Efectele anxietății sociale asupra relațiilor de cuplu

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Anxietatea socială a fost îndelung studiată în contextul interacțiunilor sociale cu persoane cunoscute dar nu foarte apropiate, cu străinii sau persoane cu autoritate. Se cunosc însă mai puține lucruri despre calitatea relațiilor romantice ale persoanelor cu anxietate socială și despre posibilele particularități ale acestor interacțiuni.

Temerile de a fi evaluați negativ, criticați, respinși stau la baza anxietății sociale. Cei cu anxietate socială scanează mediul constant căutând indicii ale evaluării negative din partea celorlalți și sunt mai predispuși să interpreteze comentariile acestora ca fiind critice la adresa lor, ceea ce le confirmă temerile legate de respingere.

Cum afectează aceste temeri formarea și menținerea relațiilor de cuplu? Mai multe studii care au analizat relațiile de cuplu ale persoanelor cu anxietate socială au dezvăluit câteva lucruri interesante cu privire la critică, teama de respingere și percepția suportului din partea partenerului:

(Porter, Chambless, & Keefe, 2017) au fost interesați să afle ce rol joacă teama de a fi evaluaț negativ (mai specific, critica percepută și supărarea datorată criticii din partea partenerului) în relațiile de cuplu ale persoanelor cu anxietate socială. Cercetătorii și-au propus să afle: (1) În ce măsură persoanele cu simptome mai ridicate de anxietate socială își percep partenerul ca fiind mai critic comparativ cu cei cu simptome reduse de anxietate socială? (2) Este posibil ca persoanele cu mai multe simptome de anxietate socială să fie ele însele mai critice față de partenerul de cuplu decât persoanele fără anxietate socială? (3) Care este legătura dintre critică, satisfacția cu relația și destrămarea unei relații?

343 de cupluri, cu vârste cuprinse între 18-23, au completat chestionare privind simptomele de anxietate socială, critica percepută sau exprimată, supărarea cauzată de critică, satisfacția cu relația, percepția intimității (emoționale, sociale, intelectuale, sexuale) în relație. Apoi, un an mai târziu cuplurile au raportat dacă mai erau încă în relație sau nu.

  • Contrar așteptărilor, cercetătorii au descoperit că persoanele cu mai multe simptome de anxietate socială nu-și percep partenerul de cuplu ca fiind mai critic la adresa sa decât persoanele cu simptome reduse de anxietate socială. Cercetătorii cred că, deși cei cu anxietate socială tind să fie mai vigilenți la semnele de pericol și sunt mai predispuși să interpreteze negativ comportamentele ambigue din partea cunoștințelor sau a persoanelor cu autoritate, aceștia ar putea reacționa diferit în relația de cuplu, pentru că aceasta le oferă un context unic în care se pot relaxa, pot avea încredere și, prin urmare, nu mai sunt atât de vigilenți să identifice pericolele.
  • Totuși, cei cu anxietate socială sunt mai deranjați/supărați de critica partenerului decât cei fără anxietate socială. Interesant este că bărbații cu anxietate socială își percep partenerele ca fiind mai critice (decât invers), în schimb femeile cu anxietate socială sunt mai deranjate/supărate de criticile partenerului.
  • Persoanele cu mai multe simptome de anxietate socială sunt mai critice cu partenerii lor comparativ cu cele cu simptome reduse. Criticarea partenerului ar putea fi o expresie a nivelului ridicat de afectivitate negativă al persoanelor cu anxietate socială.
  • Criticile (percepute sau exprimate) nu au prezis destrămarea relației, la un an după începerea studiului. Cercetătorii cred că acest rezultat se datorează faptului că cei implicați în studiu erau în stadiul incipient al relațiilor și nu locuiau împreună. Alte studii au arătat asocieri între critică și satisfacția scăzută cu relația, iar satisfacția scăzută cu relația este un predictor pentru destrămarea acesteia.

Totodată, Porter & Chambless (2017) au examinat cât de mult suport cred că primesc și oferă persoanele cu anxietate socială într-o relație de cuplu. Aceeași participanți de mai sus au completat câteva măsurători privind nivelul anxietății sociale și suportul social primit și oferit. A reieșit că:

  • Cei cu anxietate socială mai ridicată cred că primesc mai puțin suport social de la parteneri în comparație cu cei mai puțin anxioși, care se simt sprijiniți suficient. Și partenerii celor cu anxietate socială ridicată cred că le oferă acestora mai puțin suport (o explicație ar fi că cei cu anxietate socială se simt inconfortabil să primească ajutorul și le semnalează asta partenerilor prin comportamentul lor). Aceste rezultate nu au fost însă confirmate de observatori externi.
  • Nivelul mai ridicat de anxietate socială al bărbaților, dar nu și al femeilor, prezice rate mai ridicate de despărțile la un an după începerea studiului.

Într-un alt studiu, Afram & Kashdan (2015) au investigat cum reacționează persoanele cu un nivel mai ridicat de anxietate socială atunci când apare riscul de a fi respinși de către partenerul de cuplu. 51 de cupluri au participat la o sarcină experimentală de laborator în care, după completarea unui set de chestionare, unuia dintre dintre parteneri i s-a indus ideea că celălalt partener a spus lucruri excesiv de negative despre el/ea. Partenerii au fost plasați în camere separate și li s-a spus că vor completa, în același timp, mai multe formulare identice. După câteva probe, unul dintre ei a primit sarcina de a enumera caracteristicile negative ale partenerului, iar celălalt a primit sarcina neutră de a enumera cât mai multe obiecte din locuința sa. Cel care enumera obiectele din locuință a avut nevoie de mai mult timp pentru completare sarcinii ceea ce l-a lăsat pe celălalt să creadă că partenerul său petrece foarte mult timp enumerându-i aspectele negative. După terminarea sarcinii au completat din nou câteva chestionare care măsurau nivelul de anxietate socială, sensibilitatea la respingere și încrederea în partener. A reieșit că:

  • Cei cu un nivel mai ridicat de anxietate socială au resimțit o îngrijorare mai mare privind respingerea din partea partenerului.
  • Cei cu un nivel mai ridicat de anxietate socială au răspuns la respingere prin devalorizarea partenerului. Acest comportament de coping îi ajută să minimalizeze impactul respingerii. Pe de altă parte, atunci când amenințarea cu respingerea este absentă, cei cu anxietate socială tind să își evalueze partenerii într-o manieră pozitivă.

În concluzie, persoanele cu anxietate socială sunt mai predispuse să întâmpine dificultăți chiar și în relațiile lor cele mai personale: nu se simt susținuți îndeajuns de către partener, critica îi supără și pot deveni ei înșiși critici la adresa partenerului, devin defensivi când se simt respinși și, prin urmare scade satisfacția cu relația și riscul de destrămare a relațiilor crește.

Bibliografie

  1. Porter, E., Chambless, D. L., & Keefe, J. R. (2017). Criticism in the romantic relationships of individuals with social anxiety. Behavior Therapy, 48(4), 517-532.
  2. Afram, A., & Kashdan, T. B. (2015). Coping with rejection concerns in romantic relationships: An experimental investigation of social anxiety and risk regulation. Journal of Contextual Behavioral Science, 4(3), 151-156.
  3. Porter, E., & Chambless, D. L. (2017). Social anxiety and social support in romantic relationships. Behavior Therapy, 48(3), 335-348.

Prevenția anxietății și depresiei prin modificarea îngrijorării excesive și a ruminației

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Cu toții știm că este mai ușor să previi îmbolnăvirea decât să tratezi boala. Practicile din sfera sănătății țintesc, pentru viitorul nu foarte îndepărtat, trecerea de la tratarea bolilor înspre predicția și detectarea cât mai timpurie a simptomelor și stoparea evoluției lor pentru a preveni instalarea bolii. Într-o societate ideală, focusul va fi orientat înspre sporirea sănătății și a longevității.

În sfera sănătății mentale multă vreme a fost prioritară dezvoltarea unor tratamente pentru tulburările deja instalate, însă în ultimii ani tot mai mulți cercetători au argumentată necesitatea unor programe eficiente de prevenție a tulburărilor mentale, care să mai reducă din povara și distresul resimție de către cei afectați. Este bine cunoscut faptul că tulburările de anxietate și depresie sunt printre cele mai frecvente probleme de sănătate mentală. Cei afectați resimt un distres semnificativ iar calitatea vieții lor se deteriorează adesea destul de mult.

Cercetările de până acum referitoare la programele preventive pentru anxietate și depresie au arătat că atunci când intervențiile au fost focalizate (au identificat factori de risc modificabili și au intervenit țintit pentru schimbarea lor) și selective (au fost oferite persoanelor aflate la risc pentru psihopatologie) s-au obținut rezultate mult mai bune decât în cazul intervențiilor preventive generale (programe generale de terapie; de ex. CBT) și universale (oferite tuturor, fără pre-selecția celor cu risc mai ridicat). Pornind de la aceste date, Topper et al. (2017) și-au propus să dezvolte un program de prevenție a depresiei și a tulburării de anxietate generalizată pentru tinerii cu nivele ridicate de ruminație și îngrijorare. Aceștia au argumentat că ruminația și îngrijorarea constituie un factor de risc modificabil – pe care ei l-au numit gânduri negative repetitive, care este prezent și în anxietate și în depresie.

Autorii au selectat 251 de elevi de liceu și studenți (15-22 ani), care prezentau niveluri ridicate de gânduri negative repetitive (îngrijorare și ruminație), pentru a participa la studiu. Unii dintre ei au primit 6 ședințe de intervenție de grup, alții au primit 6 ședințe din aceeași intervenție dar livrată prin intermediul internetului iar alții au fost puși pe o listă de așteptare, urmând să primească tratament după încheierea studiului. Rezultatele au fost măsurate imediat după intervenție și apoi după 3 și după 12 luni.

Intervenția preventivă a constat într-o formă modificată a Terapiei Cognitiv-Comportamentale Focusată pe Ruminație – un tratament  folosit cu succes pentru ameliorarea îngrijorărilor, ruminației, simptomelor depresive și pentru prevenție la pacienții cu simptome depresive reziduale (Watkins et al., 2011). Tratamentul a vizat:

  • identificarea gândurilor negative repetitive, antecedentele și funcțiile lor;
  • înlocuirea sau întreruperea acestui pattern de gândire, folosind strategii care promovează un stil de gândire alternativ funcțional, mai specific și mai focalizat și o abordare comportamentală adecvată.

În urma ambelor versiuni ale intervenției preventive (de grup sau pe internet) participanții au raportat o reducere semnificativă a gândurilor negative repetitive (îngrijorare și ruminație) dar și ameliorări semnificative ale simptomelor de anxietate generalizată și ale simptomelor de depresie în comparație cu participanții aflați pe lista de așteptare, care nu au raportat nicio ameliorare; efectele s-au menținut la 3 și 12 luni după tratament; totodată, prevalența depresiei la un an după tratament a fost semnificativ mai scăzută în cazul celor care au beneficiat de intervenție comparativ cu cei aflați pe lista de așteptare.

Rezumând, intervențiile preventive ce vizează în mod focalizat reducerea îngrijorării și a ruminației excesive par să fie eficiente pentru prevenția anxietății generalizate și a depresiei în cazul adolescenților și adulților tineri. Intervenția preventivă a ajutat la:

  • reducerea semnificativă a nivelurilor excesive de îngrijorare și ruminație;
  • ameliorarea semnificativă a simptomelor de anxietate și depresie;
  • scăderea prevalenței anxietății și depresiei un an mai târziu;

Articol recomandat:

Co-ruminația și depresia în adolescență: când discutarea problemelor cu prietenii poate face mai mult rău decât binePsih. Alexandra Marian

Bibliografie

Topper, M., Emmelkamp, P. M., Watkins, E., & Ehring, T. (2017). Prevention of anxiety disorders and depression by targeting excessive worry and rumination in adolescents and young adults: A randomized controlled trial. Behaviour Research and Therapy, 90, 123-136.

Watkins, E. R., Mullan, E., Wingrove, J., Rimes, K., Steiner, H., Bathurst, N., … & Scott, J. (2011). Rumination-focused cognitive-behavioural therapy for residual depression: phase II randomised controlled trial. The British Journal of Psychiatry, 199(4), 317-322.

Complet diferiți la 14 și la 77 de ani: personalitatea se schimbă

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Lăsând la o parte schimbările fizice, majoritatea oamenilor se gândesc la ei înșiși ca fiind aceeași persoană, neschimbată, de-a lungul întregii lor vieți. Perspectivă nu este însă întotdeauna aceeași în ceea ce-i privește pe ceilalți. Cui nu i s-a întâmplat să întâlnească întâmplător un prieten vechi, pe care nu l-a mai văzut de mulți ani și să remarce uimit: “Ce mult te-ai schimbat!” sau “Aproape că nu te-am recunoscut.”?

Este posibil să ne schimbăm felul de a fi? O echipă de cercetători de la Universitatea Edinburgh din Marea Britanie a încercat să ofere un răspuns acestei întrebări. Aceștia au condus cel mai lung studiu realizat vreodată despre trăsăturile de personalitate, căutând să afle dacă și cât de stabilă este personalitatea în decursul vieții.

Personalitatea, conform definiției profesorului de psihologie David Funder “se referă la pattern-urile caracteristice de gândire, emoție și comportament, ale unui individ, alături de mecanismele psihologice – ascunse sau nu – din spatele acestor pattern-uri”.

În literatura psihologică, trăsăturile de personalitate sunt în general considerate a fi stabile. Date ce provin din studii care acoperă 30, 40 de ani de viață, cel mai adesea cuprinzând perioada dintre adolescență și vârsta adultă sau de la vârsta adultă la vârsta a treia, sugerează că trăsăturile de personalitate nu se schimbă în timp. Pornind de la aceste evidențe, autorii acestui studiu și-au propus să măsoare cât de stabilă este personalitatea pe un interval și mai lung de timp, care să acopere adolescența, vârsta adultă și vârsta a treia.

Astfel, Deary și colegii săi (2016) au accesat date dintr-un studiu realizat în 1950 în Scoția, în care 1208 copii cu vârsta de 14 ani au fost evaluați de către profesorii lor pe baza unor chestionare care evaluau 6 trăsături de personalitate: (1) încredere în sine, (2) perseverență, (3) stabilitatea dispoziției, (4) conștiinciozitate, (5) originalitate, (6) dorința de a excela.

63 de ani mai târziu, cercetătorii au reușit să contacteze 635 de persoane dintre cele 1208 evaluate inițial și dintre acestea 174 au fost de acord să repete evaluarea. Aflați acum la vârsta de 77 de ani, participanții s-au evaluat ei înșiși pe aceleași șase trăsături de personalitate, folosind exact aceleași chestionare. În plus, au nominalizat și un prieten apropiat sau o rudă care să îi evalueze. Cercetătorii au comparat apoi rezultatele evaluărilor de la 14 ani, cu cele realizate 63 de ani mai târziu, la vârsta 77 de ani, pentru a vedea dacă găsesc vreo asemănare între ele.

Contrar așteptărilor, cercetătorii nu au găsit asemănări semnificative pentru niciuna dintre cele șase trăsături de personalitate măsurate la 14, respectiv 77 de ani, ca și cum cele două evaluări ar fi fost făcută unor persoane total diferite. Aceste rezultate sugerează că trăsăturile de personalitate nu sunt stabile peste perioade foarte lungi de timp (63 de ani) și personalitatea la vârsta a treia poate fi foarte diferită de diferită față de cea din adolescență.  

Rezultatele au fost o surpriză pentru cercetători deoarece, așa cum am menționat mai sus, majoritatea studiilor anterioare arătaseră o relativă stabilitate a personalității pentru intervale de zeci de ani. În mod asemănător, Deary și colegii săi (2016) se așteptau ca rezultatele lor să confirme că personalitatea rămâne neschimbată pentru o perioadă chiar și mai lungă de timp (63 de ani).

Căutând să-și explice rezultatele diferite de cele ale studiilor anterioare cercetătorii au analizat mai multe studii și au observat că:

  • adolescența este o perioadă de învățare intensă și plină de experiențe noi care duc la mult mai multe schimbări mici dar frecvente în personalitate care, peste timp, se constituie în schimbări substanțiale. Chiar și pentru perioade relativ scurte de timp, asocierile între două evaluări ale personalității sunt mult mai slabe în copilărie decât la vârsta adultă, indicând schimbarea personalității. Cercetătorii atrag însă atenția că alte studii anterioare care au măsurat stabilitatea personalității din copilărie ar fi trebuit să fie  afectate în același fel, totuși ele au arătat stabilitate pentru perioade de 30 de ani.
  • Evaluarea personalității la vârsta a treia a fost făcută mai târziu (la 77 ani) comparativ cu majoritatea studiilor anterioare. Schimbările în circumstanțele de viață și declinul abilităților fizice și cognitive de la această vârstă ar putea duce la schimbări de personalitate.
  • Studiile anterioare au indicat o stabilitate relativă, nu o stabilitate perfectă a personalității. Acestea sugerează că personalitatea este supusă unor schimbări mici dar constate pe parcursul vieții, fapt confirmat de corelațiile privind stabilitatea care tind să fie mai slabe pe intervale lungi de timp (adică cu cât intervalul de timp este mai lung cu atât asemănările între două evaluări sunt mai puține).
  • La vârsta adultă personalitatea tinde să fie cea mai stabilă;

Așadar, o posibilă explicație pentru rezultatele diferite ar putea fi dată de noutatea acestui studiu și anume că a evaluat stabilitatea personalității pe cel mai lung interval de timp măsurat vreodată (63 de ani), cuprinzând atât adolescența cât și vârsta a treia, care sunt considerate a fi perioade de schimbări mai rapide în personalitate. Studiile anterioare nu au cuprins ambele intervale de schimbări mai rapide.  

Rezumând, Deary și colegii săi (2016) au evaluat stabilitatea personalității pe cel mai lung interval de timp măsurat vreodată – 63 de ani. Rezultatele lor au arătat că personalitatea nu este stabilă așa cum se credea până acum, ci este supusă unei serii de schimbări relativ mici, dar constante în decursul vieții. Prin urmare, datorită acestor schimbări graduale personalitatea poate părea stabilă pe intervale scurte de timp (schimbările sunt mici, nesesizbile), dar cu cât intervalul între măsurătorile personalității este mai mare cu atât schimbările în personalitate sunt mai evidente. Rezultatele acestui studiu, publicat în jurnalul Psychology and Aging, sugerează că pe un interval de 63 de ani, personalitatea se schimbă “dincolo de recunoaștere”.

Bibliografie

Harris, M. A., Brett, C. E., Johnson, W., & Deary, I. J. (2016). Personality stability from age 14 to age 77 years. Psychology and Aging, 31(8), 862.

Funder D. C. (2013). The Personality Puzzle (6th ed.). New York, NY: Norton.

Cum ne reglăm emoțiile?

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Într-un nou studiu, publicat în 2017 în Jurnalul Psychological Bulletin, un grup de cercetători americani a arătat că tindem să folosim trei tipuri mari de strategii pentru a ne regla emoțiile. Cum ne reglăm emoțiile?

Modul în care ne facem managementul emoțiilor influențează starea noastră de sănătate fizică și mentală dar și relațiile noastre sociale. Mare parte dintre tulburările mentale sunt relaționate cu dificultăți de reglare emoțională.

Reglarea emoțională se referă la răspunsul nostru emoțional la o anumită situație. Mauss et al. (2007) o definește drept “încercarea deliberată sau automată a unei persoane de a influența ce emoții să aibă, când și cum să le aibă și cum să le exprime”.

Cu alte cuvinte, “emoțiile sunt maleabile, ceea ce înseamnă că noi le putem controla“. Putem diminua, intensifica sau menține intensitatea emoției, în funcție de scopurile pe care le avem.” spune medicul psihiatru Radu Vrasti. James Gross (2002), un cercetător de referință în domeniul emoțiilor, crede că “una dintre cele mai mari provocări ale vieții noastre este capacitatea de a ne controla emoțiile”.

Oamenii folosesc diferite strategii de reglare emoțională. Cele mai comune sunt: acceptarea, evitarea, distragerea atenției, supresia expresivă (încercarea de a inhiba sau reduce exprimarea comportamentală a trăirilor emoționale), mindfulness, rezolvarea de probleme, reevaluarea cognitivă (reinterpretarea unei situații pentru a-i schimba relevanța emoțională), ruminația (gânduri negative repetitive) sau îngrijorarea. De exemplu, o persoană care este stresată pentru că urmează să țină un discurs în public ar putea încerca să își distragă atenția de la discurs pentru a se calma. O persoană care este furioasă pe partenerul/ partenera de cuplu ar putea folosi supresia, încercând să își țină emoția negativă numai pentru sine. O persoană cu fobie socială, care se teme de interacțiunile în grupuri nefamiliare, ar putea evita să meargă la un eveniment public. Etc…

Autorii studiului de față au observat că literatura psihologică include multe strategii diferite de reglare emoțională, dar există puține date despre cum se relaționează unele cu altele. Ei cred că gruparea lor în categorii mai restrânse ar putea oferi oamenilor modalități și instrumente mai eficiente de a-și regla emoțiile.

Astfel, cercetătorii au analizat sute de studii care au raportat asocieri între diferitele strategii de reglare emoțională pe care oamenii tind să le folosească pentru a-și face managementul emoțiilor negative. Aceștia au analizat care sunt trăsăturile lor comune și apoi au încercat să le grupeze în categorii mult mai simple.

Au descoperit că oamenii tind să folosească mai multe strategii simultan. Dacă una dintre ele nu funcționează, trec imediat la următoarea. Pe baza caracteristicilor comune găsite, ei au grupat aceste strategii în trei categorii principale:

  1. Dezangajare emoțională
  2. Fixarea pe stările negative (sau prezervarea cognitivă aversivă)
  3. Angajament adaptativ

Dezangajarea emoțională include strategii precum distragerea atenției și evitarea. Când folosim aceste strategii încercăm să ne simțim mai bine îndreptându-ne gândurile și atenția în altă parte, “evadând” din momentul prezent.

Fixarea pe stările negative include strategii precum ruminația. Când folosim strategiile din această categorie tindem să rămânem blocați în gândurile negative repetitive despre eșecurile personale sau de autoînvinovățire.

Angajamentul adaptativ include strategii precum acceptarea și rezolvare de probleme. Când folosim aceste strategii tindem să fim flexibili și încercăm să ne simțim mai bine căutând soluții la probleme sau acceptând ceea ce nu putem schimba.

Cercetătorii cred că cele mai utile strategii sunt cele din categoria angajamentului adaptativ, dar subliniază că și strategiile din celelalte două categorii pot fi utile în anumite contexte. De exemplu, atunci când ruminăm ne gândim intens la problemele noastre și le analizăm în profunzime. Acest proces analitic ne-ar putea ajuta să explorăm variante și să găsim soluții la problemele noastre.

Unul dintre cele mai așteptate rezultate ale reglării emoționale este descreșterea intensității și duratei emoțiilor negative disfuncționale. Există însă situații în care strategia folosită este nesănătoasă. De exemplu, unele persoane apelează la abuzul de alcool sau droguri ca modalitate de a-și schimba emoțiile și de a se simți mai bine.

Așadar, modul în care ne reglăm emoțiile are efect asupra felului în care ne simțim dar și asupra relațiilor și activităților noastre. O interacțiune sănătoasă presupune să ne ajustăm și să ne coordonăm emoțiile cu cei din jur în diferite contexte. De exemplu, ne poate fi de ajutor dacă reușim să ne calmăm într-o situație tensionată sau să acceptăm părerea cuiva cu care nu suntem de acord.

Bibliografie

Gross, J.J. (2002). Emotion regulation: Affective, cognitive and social consequences, Psychophysiology, 39, 281-291.

Mauss I.B., Bunge S.A., Gross J.J. (2007): Automatic emotion regulation, Social and Personality Psychology Compass, 1 : 1-22.

Naragon-Gainey, K., McMahon, T. P., & Chacko, T. P. (2017). The structure of common emotion regulation strategies: A meta-analytic examination.

Programele de mindfulness pe harta sănătății mentale

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

În ultimul sfert de secol, cercetătorii din domeniul psihologiei au emis o mulțime de idei despre motivele pentru care medităm. Unii au argumentat că este un mod de a combate stresul. Alții au sugerat că ne ajută să prevenim depresia. Iar alții i-au conferit beneficii la o scară mai largă, propunând ideea că ne ajută să facem față mai bine suferinței existențiale.

Programele de mindfulness pe harta sănătății mentalePrivite la început ca ceva hippie  și ciudat, practicile orientale de meditație au devenit în scurtă vreme foarte populare în Occident. Pe scurt, oameni de toate categoriile și națiile – directori de companii foarte, foarte ocupați, artiști, sportivi de performanță, adolescenți liberi și rebeli, oameni trecuți de prima tinerețe, nevoiași sau milionari, aparent neintersectabili pe traiectoria vieții, găsesc un punct de întâlnire în practica meditației mindfulness.

De ce ar alege acești oameni să stea tăcuți, cu ochii închiși, eventual cu picioarele încrucișate, focusându-se asupra respirației și încercând să își calmeze mintea?

O posibilă motivație: pentru a scăpa de suferință; oamenii trăiesc uneori descumpăniți, iritați, sictiriți în banalitatea cotidiană; nu se mai înțeleg pe ei înșiși și cu ei înșiși; nu se mai pot preocupa de problemele existențiale majore ori să-și valorifice potențialul. O altă posibilă motivație: pentru a se elibera de stres, de extenuare, de supraîncărcarea cu informație. Poate cu speranța fericirii. Și, desigur, unii oamenii care duc o viață bună și se simt împliniți practică meditația ca o formă de igienă mentală și de dezvoltare personală.

Pe scurt, meditația mindfulness (sau meditația contemplativă) se referă la un proces care duce la o stare mentală caracterizată de conștientizarea experienței prezente, observând gândurile proprii, senzațiile corporale, emoțiile, oricare și oricâte ar fi ele, cu deschidere, curiozitate și acceptare (Jon Kabat-Zinn, 2003). Scopul meditației este nu de a scăpa de gândurile și de emoțiile noastre, ci de a le conștientiza și de a învăța cum să trăim cu ele. Ne putem imagina că gândurile noastre sunt ca norii. Norii vin și pleacă. Indiferent de grosimea norilor, deasupra lor, albastrul cerului rămâne nesfârșit. La fel ca norii și gândurile noastre sunt efemere, ele vin și pleacă. Noi însă nu suntem gândurile noastre. Noi suntem ca cerul care niciodată nu vine, niciodată nu pleacă, e mereu prezent.

Merită amintit că există și alte forme de meditație. De exemplu, meditația concentrativă – care presupune o formă de focalizare intensă, extremă a atenției asupra unui singur element; sau meditația transcedentală – care presupune repetarea unei mantre timp de câteva minute, cu scopul de a transcede într-o stare total lipsită de efort.

Mark Williams și Jon Kabat-Zin (2011), doi cercetători de referință pentru studiu meditației mindfulness aplicată în medicina comportamentală și psihologie, documentează traseul parcurs de practicile meditative străvechi până la întâlnirea lor cu știința. Ele își au rădăcinile în învățăturile buddhiste sacre practicate în mănăstirile din Asia în urmă cu 5000 de ani. Moștenite peste milenii, au fost practicate timp de multe decenii în retreat-urile și clinicile asiatice. Au intrat în conștiința populară vestică abia pe la începutul anilor ’80, când profesioniști din aria medicinei comportamentale s-au orientat spre noi moduri de a reduce stresul major asociat cu bolile cronice sau incurabile. Două momente importante marchează începutul integrării meditației mindfulness în știință:

  1. În 1979, John Kabat-Zinn a pus bazele primului program de reducere a stresului pe baza tehnicilor de meditație mindfulness; acesta a fost dezvoltat pentru a-i ajuta pe oamenii care sufereau de probleme de sănătate cronice ori incurabile să facă mai bine față stresului asociat cu boala.
  2. În 2002, Zindel Segal, Mark Williams, și John Teasdale au dezvoltat terapia cognitivă bazată pe mindulness, cu scopul de a-i ajuta pe cei care au suferit episoade depresive majore să prevină recurența lor.

Aceste programe au acumulat suficient suport științific încât să pună bazele celui de-al treilea val de psihoterapii moderne (orientările terapeutice majore din psihologie au cunoscut mai multe etape: primul val a fost terapia comportamentală, al doilea val a fost marcat de terapiile cognitiv-comportamentale).

În anii ce au urmat, tot mai mulți psihologi au preluat tehnicile de meditație mindfulness. Lăsând la o parte ezoterismul oriental și încărcătura lor religioasă, le-au integrat în programe psihoterapeutice și au început să cerceteze de ce și cum funcționează și să le cartografieze eficiența pe harta tulburărilor mentale.

Jon Kabat-Zinn (2003) și Bishop și Hayes (2004) subliniază că ideea ce stă la baza meditației mindfulness este că prin reglarea atenției și orientarea spre momentul prezent cu deschidere, curiozitate și acceptare putem combate efectele stresului dăunător. Astfel: focusarea în prezent ne ajută să eliminăm cauzele stresului care cel mai adesea sunt plasate în trecut sau viitor; învățând să acceptăm experiențele vieții, reacționând într-o manieră mai degrabă reflectivă decât reflexivă, ne ajută să eliminăm comportamentele de evitare a experiențelor nedorite, ce se consideră că sunt responsabile de multiplicarea suferinței și menținerea multora dintre tulburările mentale; controlul respirației echilibrează răpunsurile sistemului nervos simpatic și parasimpatic, eliminând simptomele corporale ale distresului.

Programele terapeutice bazate pe meditația mindfulness au câteva trăsături esențiale, care le deosebesc meditația simplă sau de alte programe terapeutice. Crane și colegii săi (2016) clarifică aceste trăsături într-un studiu publicat în jurnalul Psychological Medicine: (1) Reunesc teorii și practici ale tradițiilor contemplative (mediație, yoga), științei și disciplinelor majore ale medicinei, psihologiei și educației. (2) Caută să abordeze cauzele suferinței umane și modul de a o diminua. (3) Fac asta prin încercarea de a construi o nouă relație cu experiențele de viață, relație caracterizată de focusarea atenției pe momentul prezent și pe acceptare lui. (4) Își propun să dezvolte o mai bună reglare a atenției, comportamentului și emoțiilor și să cultive bucuria, compasiunea și înțelepciunea. (5) Prin practica meditației mindfulness angajează participanții într-un proces de învățare prin experiență, baza pe introspecție și exerciții care le dezvoltă înțelegerea.

Cum se reunesc toate aceste trăsături pentru a produce un efect terapeutic? De exemplu, o persoană care întârzie la o ședință importantă la serviciu, s-ar putea să observe că pe lângă stresul de a întârzia se stresează în plus și din cauza gândului că toți colegii vor crede că este iresponsabilă. Apelând la o formă de terapie bazată pe mindfulness ar putea învăța să-și observe acest gând ca pe un eveniment mental. Să-i observe efectele asupra corpului și modul în care acesta generează și mai multe sentimente și gânduri care nu fuseseră parte din situația inițială. Treptat ajunge să înțeleagă că aceste gânduri nu sunt neapărat o reprezentare validă a realității.

Popularitatea crescândă a meditației mindfulness și a programelor bazate pe ele (ex. reducerea stresului prin tehnici de mindfulness, terapia cognitivă bazată pe mindfulness), sugerează că oamenii le găsesc de ajutor. Și, într-adevăr, sute de cercetări din psihologie se adaugă în fiecare an suportului științific consistent existent, privind eficiența acestor programe, mecanismele prin care practicarea meditației mindfulness duce la schimbare, sau cum se schimbă structura și funcționarea creierului prin practicarea meditației mindfulness. American Mindfulness Research Association (AMRA) înființată în 2013 cu scopul de a susține cercetarea și de a consolida baza de evidențe științifice despre mindfulness, ilustrează, în graficul de mai jos, amploarea fenomenului. Dacă în 1980 nu exista nici o cercetare științifică despre mindfulness, sau în 2000 s-au făcut 12 cercetări, în 2015 numărul studiilor publicate într-un singur an, în jurnale academice serioase, a ajuns la 674. Numai (AMRA) oferă o bază de date cu peste 4000 de cercetări despre mindfulness (fără a cuprinde și celelalte forme de meditație) dintr-o perspectivă a psihologiei contemplative și dintr-o perspectivă practică.grafic_cercetare_mindfulness

Cele mai tangibile rezultate ale practicării meditației mindfulness sunt felul în care reduce stresul, simptomele de anxietate și depresie. În prezent, acestea sunt cele mai răspândite probleme de sănătate mentală. Unii cercetătorii au numit stresul “ciuma neagră”, alții au numit depresia “boala secolului XXI”.

Mai mulți cercetători au analizat efectele terapiilor bazate pe mindfulness pentru o arie largă de probleme, reunind date din zeci de studii ce au inclus în total mii de oameni.

Piet și Hougaard (2011) au arătat că terapia cognitivă bazată pe mindfulness a redus semnificativ riscul de recădere, pentru pacienții cu depresie majoră aflați în remisie. Kuyken și colegii săi (2016) confirmă aceste rezultate. Mai mult decât atât, Hofmann și colegii săi (2010) au arătat că terapiile bazate pe mindfulness au nu doar un efect prevenitv, ci ajută și la ameliorarea semnificativă a simptomelor acute de depresie și a simptomelor de anxietate. Terapia a ajutat și la ameliorarea moderată a simptomelor acute de depresie și a simptomelor de anxietate asociate cancerului.

Khoury și colegii săi (2013) au analizat efectele terapiilor bazate pe mindfulness reunind datele din 209 studii ce au inclus 12145. Concluzia lor a fost că aceste terapii sunt în special eficiente pentru reducerea anxietății, depresiei și stresului, fiind mult mai eficiente în tratarea tulburărilor psihologice decât în tratarea simptomelor asociate cu probleme medicale.

În ultimii ani a crescut interesul pentru programele psihoterapeutice online. Spijkerman, Pots și Bohlmeijer (2016) și-au dorit să afle care sunt efectele intervențiilor online bazate pe mindfulness. Acești au analizat 15 studii riguroase și au concluzionat că terapiile online bazate pe mindfulness au cel mai mare efect asupra reducerii stresului, cele mai bune rezultate obținându-se dacă terapiile sunt ghidate de un terapeut. S-au obținut efecte mai mici dar importante și pentru anxietate și depresie.

Stresul cauzează inflamație, slăbește sistemul imunitar, afectează funcționarea creierului (în special cortexul prefrontal, responsabil, printre altele, cu raționamentul și luarea deciziilor) și este un factor de risc major pentru o mulțime de probleme de sănătate serioase, de la boli cardiovasculare sau cancer la depresie. S-a arătat că meditația mindfulness ajută la ameliorarea stresului, îmbunătățiea funcționării sistemului imunitar și reducerea inflamației din organism. De asemenea, s-au obținut beneficii și pentru reducerea abuzului de substanțe și îmbunătățirea comportamentului alimentar.

Rezumând, programele psihoterapeutice bazate pe mindfulness s-au dezvoltat la intersecția dintre cultura pragmatică a Occidentului cu universul profund spiritual al Orientului, dizolvând barierele dintre cele două lumi. Au intrat în cultura vestică la începutul anilor ’80 când a fost dezvoltat primul program de combatere a stresului prin tehnici de meditație mindfuness și mai târziu au fost adoptate de psihologie, odată cu dezvoltarea terapiei cognitive bazate pe mindfulness. De atunci au fost treptat integrate în practicile terapeutice uzuale din medicină, psihologie și neuroștiințe. În ultimii ani, chiar și domeniul afacerilor și sistemele de învățământ și-au îndreptat atenția spre practicile mindfulness.

Bibliografie

Crane, R. S., Brewer, J., Feldman, C., Kabat-Zinn, J., Santorelli, S., Williams, J. M. G., & Kuyken, W. (2016). What defines mindfulness-based programs? The warp and the weft. Psychological Medicine, 1-10.

Hofmann, S. G., Sawyer, A. T., Witt, A. A., & Oh, D. (2010). The effect of mindfulness-based therapy on anxiety and depression: A meta-analytic review. Journal of consulting and clinical psychology, 78(2), 169.

Kabat-Zinn, J. (2003). Mindfulness-based interventions in context: Past, present, and future. Clinical Psychology: Science and Practice, 10, 144 –156

Khoury, B., Lecomte, T., Fortin, G., Masse, M., Therien, P., Bouchard, V., … & Hofmann, S. G. (2013). Mindfulness-based therapy: a comprehensive meta-analysis. Clinical psychology review, 33(6), 763-771.

Kuyken, W., Warren, F. C., Taylor, R. S., Whalley, B., Crane, C., Bondolfi, G., … & Segal, Z. (2016). Efficacy of mindfulness-based cognitive therapy in prevention of depressive relapse: an individual patient data meta-analysis from randomized trials. JAMA Psychiatry, 73(6), 565-574.

Williams, M. G. & Kabat-Zinn, J. (2011): Mindfulness: diverse perspectives on its meaning, origins, and multiple applications at the intersection of science and dharma, Contemporary Buddhism: An Interdisciplinary Journal, 12(1), 1-18.

Piet, J., & Hougaard, E. (2011). The effect of mindfulness-based cognitive therapy for prevention of relapse in recurrent major depressive disorder: a systematic review and meta-analysis. Clinical psychology review, 31(6), 1032-1040.

Spijkerman, M. P. J., Pots, W. T. M., & Bohlmeijer, E. T. (2016). Effectiveness of online mindfulness-based interventions in improving mental health: A review and meta-analysis of randomised controlled trials. Clinical psychology review, 45, 102-114.

Credințele despre emoții și fobia socială

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Credințele despre emoții și fobia socialăIeșirile în oraș cu prietenii, sau la evenimente ce oferă prilejul de a cunoaște oameni interesanți, sunt pentru mulți motive de bucurie.

Persoanele cu fobie socială însă nu simt bucurie în aceste situații, ci un distres major. De ce le este teamă? Pe scurt, de interacțiunile cu oamenii.

Dacă am încerca, într-un exercițiu de imaginație, să observăm cum arată viața de zi cu zi pentru cineva care suferă de fobie socială, am vedea o persoană care trăiește stări intense de nesiguranță, neliniște, tensiune atunci când face cunoștință cu cineva sau dacă se întâmplă să fie în centrul atenției, dacă este supravegheată de către profesor în timp ce scrie la un examen sau dacă este observată de către colegi sau șef desfășurând o sarcină la servici, dacă trebuie să întâlnească persoane importante, sau pur și simplu când este pusă în situația de a mânca, vorbi în public sau de a-i privi pe ceilalți în ochi. Inima îi bate cu putere, se înroșește la față, tremură, este copleșită de gânduri negative legate de propria inadecvare și de cât de aspru o vor judeca ceilalți și tot ce își dorește este să scape din aceste situații. Evitarea interacțiunilor sociale nu este însă o soluție, ci dimpotrivă, perpetuează fobia. Ce se poate face atunci? În studiile de psihologie, un rol important în dezvoltarea și menținerea fobiei sociale este atribuit gândurilor/credințelor iraționale despre sine și despre ceilalți. Pentru ameliorarea simptomelor, tratamentul conține mai multe etape. Una dintre ele  constă în identificarea gândurilor/credințelor iraționale specifice și schimbarea lor.

Gândesc persoanele cu fobie socială diferit față de alți oameni?

Da și nu. Cu toții putem avea din când în când aceste gânduri. Diferența este că la personele cu fobie socială acestea sunt mult, mult mai frecvente și mai intense. Profesorul de psihologie Stefan Hofmann a organizat credințele persoanelor cu fobie socială în trei categorii principale:

  1. Credințe despre situațiile sociale: își stabilesc obiective nerealiste și au așteptări excesiv de înalte privind propria performanță socială; cred că valoarea lor este dată de modul în care îi evaluează ceilalți și prin urmare se tem că vor fi aspru judecați; cred că le lipsesc abilitățile sociale de a comunica cu ceilalți și că nu pot face față interacțiunii; cred că vor suferi consecințe dezastruoase din cauza comportamentului lor;
  2. Credințe despre sine: au o părere negativă despre propria persoană în situațiile sociale (ex. “sunt de neiubit”, “sunt inadecvat/ inadecvată”); își îndreaptă atenția excesiv asupra propriului comportament inadecvat;
  3. Credințe despre emoții: cred că nu își pot controla emoțiile și că acestea nu pot fi schimbate;

Până în prezent, cercetările psihologice au acordat multă atenție primelor două categorii de credințe, însă, în ciuda emoțiilor intense trăite de persoanele cu fobie socială, credințele acestora despre emoții au fost puțin studiate. Se cunoaște doar că, în general, oamenii diferă în credințele lor despre emoții. Unii cred că emoțiile sunt entități fixe, care nu pot fi controlate sau schimbate. Alții cred că emoțiile sunt maleabile și oricine poate învăța să își schimbe sau să își controleze propriile emoții. Aceste credințe sunt adesea inconștiente.

Ce cred despre emoții persoanele cu fobie socială?Credințele despre emotii si fobia sociala

În încercarea de a oferi un răspuns, un grup de cercetători din Australia și SUA a realizat un studiu în care a măsurat și comparat credințele despre emoții, stresul, anxietatea și starea de bine la adulți cu fobie socială și la adulți sănătoși. Mai specific, au măsurat:

(1) credințele despre emoții: credințele despre maleabilitatea emoțiilor în general, credințele despre maleabilitatea propriilor emoții, credințele despre maleabilitatea anxietății lor sociale;

(2) stresul și anxietatea: stresul perceput, anxietatea ca trăsătură, anxietatea în interacțiunile sociale;

(3) starea de bine: stima de sine, satisfacția cu viața, afectul pozitiv, afectul negativ;

Au descoperit că persoanele cu fobie socială, spre deosebire de cele sănătoase, cred că emoțiile lor, emoțiile în general și anxietatea lor socială nu pot fi schimbate sau controlate. Credințele despre fixitatea emoțiilor au prezis un nivel ridicat de stres, anxietate ridicată și stare de bine scăzută, adăugând o suferință suplimentară celei generate de fobia socială. De asemenea, persoanele cu fobie socială au avut un nivel mai scăzut al stimei de sine și afect negativ mai ridicat comparativ cu persoanele sănătoase.

Aceste credințe indică percepția lipsei de control asupra propriilor emoții. În contrast, persoanele sănătoase credeau că emoțiile pot fi schimbate îndicând percepția unui control ridicat asupra lor.

Rezultatele au fost publicate în 2014, în Australian Journal of Psychology, acesta fiind unul dintre primele studii care a investigat credințele despre emoții la persoanele cu fobie socială.

De ce contează aceste rezultate?

(1) Datorită implicațiilor pe care le au pentru tratament. Pacienții care cred că nu își pot controla și schimba emoțiile și simptomele fobiei sociale, care consideră că ele sunt trăsături fixe de personalitate mai degrabă decât o problemă de sănătate mentală tratabilă, rămân în suferință și nu caută tratament, adesea ani în șir. Cercetătorii atrag atenția că persoanele cu fobie socială așteaptă uneori până la 9 ani înainte de a apela la un tratament specializat.

(2) Credințele despre emoții joacă un rol esențial în terapie. DeCastella și colegii săi au publicat în martie 2015, în jurnalul Cognitive Behaviour Therapy, primul studiu care a investigat în ce măsură credințele despre emoții influențează rezultatele terapiei cognitiv-comportamentale pentru fobia socială.

Cercetătorii au măsurat credințele despre emoții pentru 24 de pacienți cu fobie socială care au primit 16 ședințe de terapie cognitiv-comportamentală și i-au comparat cu 29 de pacienți cu fobie socială aflați pe lista de așteptare și urmând să primească tratament după finalizarea studiului.

Au descoperit că, pacienții cu fobie socială care au beneficiat de terapie cognitiv-comportamentală, spre deosebire de cei care nu au primit tratament, au reușit să-și modifice substanțial credințele fixe despre emoții și despre anxietatea socială. Mai mult, schimbarea credințelor fixe a mediat/explicat reducerea simptomelor de anxietate socială după terapia cognitiv-comportamentală.

Astfel, terapia cognitiv-comportamentală a ajutat la schimbarea credințelor fixe despre emoții. La rândul lor, credințele despre maleabilitatea emoțiilor au explicat reducerea simptomelor de fobie socială relaționate cu tratamentul.

Mesajul pentru cei care suferă de fobie socială este că gândurile și emoțiile care le întrețin simptomele pot fi schimbate și ei sunt cei care pot genera și controla schimbările. Terapia cognitiv-comportamentală îi poate ajuta să facă aceste schimbări și pot apela la ea cu încredere.

Bibliografie

  1. De Castella, K., Goldin, P., Jazaieri, H., Ziv, M., Heimberg, R. G., & Gross, J. J. (2014). Emotion beliefs in social anxiety disorder: Associations with stress, anxiety, and well-being. Australian Journal of Psychology, 66(2), 139-148.
  2. De Castella, K., Goldin, P., Jazaieri, H., Heimberg, R. G., Dweck, C. S., & Gross, J. J. (2015). Emotion beliefs and cognitive behavioural therapy for social anxiety disorder. Cognitive behaviour therapy, 44(2), 128-141.
  3. Hofmann, S. G. (2007). Cognitive factors that maintain social anxiety disorder: A comprehensive model and its treatment implications. Cognitive Behaviour Therapy, 36(4), 193–209.

Putem reprograma creierul să “elimine” frica?

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Putem recondiționa creierul să “elimine” frica?Un grup de cercetători din Marea Britanie, Japonia și Statele Unite au găsit, de curând, o metodă inedită de a “elimina” frica. Într-un studiu publicat în noiembrie 2016 în volumul inaugural al jurnalului Nature Human Behaviour, cercetătorii au arătat că folosind o metodă care combină inteligența artificială și tehnologia de scanare a creierului, pot recondiționa creierul să “elimine”, în mod inconștient, memoria fricii. Aceste descoperiri au implicații importante pentru dezvoltarea de terapii mai eficiente pentru pacienții care suferă de tulburări relaționate cu frica, precum tulburarea de stres posttraumatic sau fobiile specifice severe.

Este puțin probabil să găsim vreo persoană care nu a simțit niciodată frica. Această emoție s-a perpetuat de-a lungul evoluției datorită funcției sale adaptative, vitală pentru supraviețuirea speciei. Frica semnalizează pericolul și pregătește organismul pentru a reacționa la situațiile care amenință viața. Există însă situații în care frica devine exagerată și persistentă, în lipsa unui pericol real, și poate deteriora sever viața, ducând la dezvoltarea de patologii precum fobiile specifice sau tulburarea de stres posttraumatic.

Cele mai comune fobii specifice sunt fobia de înălțime, fobia de zbor, fobia de sânge sau proceduri medicale, fobia de animale și insecte (ex. paianjeni), de anumite situații. Acestea afectează până la 6-12% din populația generală. Deși aceste persoane își dau seama că frica lor este irațională și exagerată, nu reușesc să îi diminueze intensitatea și evită în mod constant situațiile de care se tem.

De asemenea, până la 14% dintre persoanele care trec prin situații extreme, precum abuzul fizic sau sexual, accidente grave de mașină, dezastre naturale sau produse de om, tortură, primirea unui diagnostic fatal, sau asistarea la moartea cuiva, pot dezvolta tulburarea de stres posttraumatic. Aceste persoane retrăiesc intens evenimentul traumatic, fiind copleșite de amintiri intruzive, flashback-uri sau coșmaruri legate de eveniment, evită orice situație sau stimul care le-ar putea reaminti de trauma suferită și sunt într-o permanentă stare de agitație și hipervigilență.

În prezent, intervenția terapeutică standard considerată a fi cea mai eficientă pentru tratamentul fricilor și fobiilor este expunerea. Expunerea presupune ca pacienții să se confrunte treptat și în mod repetat cu situația de care se tem, pentru a învăța că aceasta nu este atât de periculoasă pe cât se așteptau și că îi pot face față cu bine. Această formă de terapie însă, deși eficientă (cu rate de reușită de până la 90%), este neplăcută și dificil de urmat și, în consecință, este adesea evitată de pacienți.

Pacienții au nevoie de alternative și cercetătorii sunt provocați să caute în permanență metode de îmbunătățire a opțiunilor de tratament, care să fie eficiente dar și mai “blânde” cu pacienții și ușor de urmat. Metoda folosită de cercetătorii acestui studiu ar putea constitui o astfel de alternativă.

Cercetătorii s-au întrebat în ce măsură ar fi posibil ca frica să fie  “eliminată” fără ca persoana să fie nevoită să se expună la stimulii care declanșează frica? Au testat această ipoteză folosind o metodă numită neurofeedback, mai exact “Neurofeedback prin decodarea RMNf” (engl., decoded fMRI neurofeedback). Decoded Neurofeedback este o metodă ce permite îmbunătățirea sau modificarea capacităților cognitive prin autoreglarea activității creierului, în timp real (procedura este descrisă mai jos). RMNf – rezonanță magnetică funcțională este o metodă de neuroimagistică cu ajutorul căreia se poate observa activitatea creierului în timp real.

imagine_creier_frmnPentru a testa dacă metoda este eficientă pentru “eliminarea” fricilor specifice din creier, cercetătorii selectat 17 voluntari sănătoși care, timp de 5 zile, au parcurs câteva sarcini bine validate:

  1. Pentru toți participanții au creat o memorie specifică a fricii prin administrarea de stimuli electrici de intensitate scăzută (“șocuri electrice” neplăcute, dar nepericuloase) în timp ce urmăreau anumite imagini pe calculator (cercuri colorate în dungi verzi sau roșii). Printr-un proces de învățare condiționată participanții au învățat că unele imagini (verzi și roșii) se leagă de șocurile electrice iar altele nu (la finalul procedurii li s-au arătat și alte imagini galbene și albastre, fără a primi șocuri electrice). Au început să se teamă de imaginile pe care le-au asociat cu șocurile electrice chiar și atunci când acestea nu erau administrate. Cercetătorii au folosit apoi o serie de algoritmi pentru a citit și izola (decoda) memoria fricii creată de șocurile electrice.
  2. În următoarele trei zile, și-au propus să modifice memoria fricii pe care au creat-o anterior. Un lucru interesant pe care cercetătorii l-au observat urmărind activitatea creierului voluntarilor a fost că și atunci când aceștia se odihneau și nu evocau memoria fricii în mod conștient în acel moment, activitatea fluctuantă a creierului lor a inclus unele trăsături ale memoriei fricii care fusese creată recent, fără ca voluntarii să fie conștienți de asta. Cercetătorii și-au propus să rescrie memoria fricii oferindu-le participanților o recompensă financiară de fiecare dată când detectau aceste trăsături ale memoriei fricii în activitatea “inconștientă” a creierului lor. Participanților li s-a spus că recompensa depinde de activitatea creierului lor, dar nu li s-a specificat în ce mod. Au repetat procedura pe parcursul a trei zile reușind să construiască o nouă asociere între memoria fricii, trăită inconștient, și experiența pozitivă de a fi recompensați. Astfel, trăsăturile memoriei care au fost inițial programate să prezică șocurile dureroase, au fost acum reprogramate să prezică în schimb ceva pozitiv.
  3. Pentru a testa eficiența procedurii, cercetătorii le-au arătat din nou voluntarilor imaginile care au fost asociate inițial cu “șocurile electrice” și frica. În mod remarcabil voluntarii nu au mai manifestat răspunsul de frică. Nu s-a mai identificat nici activitate crescută în amigdală – o structură din creier considerată a fi “centrul fricii”. Cercetătorii au reușit să modifice memoria fricii fără ca voluntarii să fi conștienți de ea pe parcursul acestui proces.

Cercetătorii cred că aceste descoperiri privind posibilitatea de a “elimina” frici specifice din creier, prin asocierea recompensei cu memoria fricii, fără ca voluntarii să fie conștienți de acest proces, ar putea avea implicații importante pentru dezvoltarea de tratamente mai bune, cu beneficii majore față de abordările tradiționale, evitând astfel complet stresul asociat cu expunerea la situațiile temute sau efectele secundare ale medicației. Aceștia speră ca metoda lor să poată fi dezvoltată într-un tratament clinic (bazat pe recondiționarea creierului prin Decoded Neurofeedback) pentru pacienții care suferă de tulburarea de stres posttraumatic sau fobii specifice severe.

Bibliografie

Koizumi, A., Amano, K., Cortese, A., Shibata, K., Yoshida, W., Seymour, B., et al (2016). Fear reduction without fear through reinforcement of neural activity that bypasses conscious exposure. Nature Human Behaviour, 1, 0006

Sarcina duce la schimbări de durată în creierul viitoarelor mame

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Cum modifică sarcina creierul viitoarelor mame?Sarcina duce la schimbări de durată în creierul viitoarelor mame, reducând volumul de substanță cenușie în arii ale creierului implicate în cogniția socială – care ajută la înțelegerea perspectivei și sentimentelor altor persoane. Cercetătorii din Barcelona și Olanda care au condus acest studiu cred că aceste schimbări îmbunătățesc abilitățile mamei de a proteja și interacționa cu bebelușul. Studiul a fost publicat în decembrie 2016 în prestigiosul jurnal Nature Neuroscience

În cele nouă luni de sarcină corpul viitoarelor mame trece printr-un proces adaptativ ce implică schimbări fizice și fiziologice majore generate de schimbările hormonale. Corpul mamelor este “inundat” de doze uriașe de progesteron și de un val de estrogen, care este mai mare decât pentru tot restul vieții lor, spun cercetătorii. Aceștia subliniază de asemenea că există o legătură importantă între hormonii sexuali și neuroni, fluctuațiile hormonale generând schimbări în structura și funcționarea creierului.

Dar ce se întâmplă în creierul mamelor în timpul sarcinii? Este posibil ca și creierul să se pregătească, așa cum se pregătește organismul, pentru venirea bebelușului?

Până de curând, efectele sarcinii asupra creierului erau foarte puțin cunoscute, cercetările pe această temă fiind foarte puține.

În căutarea unui răspuns, cercetătorii spanioli au scanat cu ajutorul RMN (o metodă de imagistică ce permite observarea structurii creierului) și comparat imaginile creierelor a 25 de femei din Spania, înainte de a fi însărcinate, la scurtă vreme după naștere și 2 ani mai târziu, pentru a vedea cum s-a schimbat creierul după sarcină și în ce măsură schimbările s-au menținut în timp.

Pentru a avea mai mulți termeni de comparație, au scanat deasemenea creierele partenerilor (19) care au deveni tați pentru prima dată, dar și ale altor 20 de femei care nu au fost niciodată însărcinate și ale partenerilor (17) care nu aveau nici un copil. Au comparat imaginile RMN obținute cu cele ale celor 25 de mame.

Comparând imaginile RMN, cercetătorii au observat câteva aspecte importante:

(1) Numai femeile care au devenit mame pentru prima dată prezentau reduceri pronunțate ale volumului de substanță cenușie în regiuni ale creierului asociate cu procesele sociale (ex. în arii specifice ale cortexului prefrontal și ale cortexului temporal). Aceste arii sunt implicate în interacțiunile sociale, ajutând o persoană să înțeleagă gândurile și să țină cont de modul în care alte persoane percep lucrurile.

(2) Aceste schimbări în structura creierului s-au menținut cel puțin 2 ani după naștere. Schimbările au fost atât de evidente încât prin simpla observare a imaginilor RMN se puteau deosebi femeile însărcinate de cele care nu au fost însărcinate niciodată.

(3) Indiferent de metoda de concepție, pe cale naturală sau prin fertilizare in vitro, reducerea volumului de substanță cenușie a fost similară pentru toate femeile însărcinate.

(4) Volumul de substanță cenușie al partenerilor care au devenit tați pentru prima dată a rămas neschimbat, înainte și după sarcina partenerei, sugerând că pierderile de substanță cenușie ale partenerei se datorează schimbărilor biologice din timpul sarcinii și nu altor schimbări relaționate cu faptul de a deveni părinte (ex. schimbările în stilul de viață, interacțiunea cu bebelușul). În susținerea acestor date, cercetătorii amintesc un alt studiu anterior care a arătat că schimbările în volumul de substanță cenușie au survenit în timpul sarcinii, nu după naștere.

(5) Cu cât schimbările în volumul de substanță cenușie au fost mai pronunțate cu atât legătura de atașament emoțional creată între mamă și copil a fost mai puternică la 6 luni după naștere.  

Ce ar putea însemna aceste schimbări în creierul mamelor?

În mod intuitiv, atunci când auzim despre pierderi de substanță cenușie facem asocieri negative și ne vine în minte legătură binecunoscută dintre pierderea de substanță cenușie și deteriorarea memoriei în unele patologii. Dar, mamele nu au raportat probleme de memorie și cercetătorii nu au găsit în imaginile RMN evidențe ale deteriorării memoriei și nici ale altor funcții cognitive. Cercetătorii spun că pierderea de substanță cenușie nu implică deficite cognitive pentru mame și nu are efecte negative asupra lor. Aceștia atrag atenția că pierderile în volumul de substanță cenușie nu înseamnă neapărat ceva rău. Dimpotrivă, poate indica un proces benefic de maturare (ex. cum se întâmplă în adolescență) sau specializare (ex. în cazul mamelor). Astfel, reducerea volumului de substanță cenușie în timpul sarcinii pare să aibă implicații pozitive foarte importante pentru mamă și copil.

Despre ce fel de implicații este vorba?

Cercetătorii au observat o asemănare extrem de interesantă între schimbările în volumul de substanță cenușie din timpul sarcinii și pierderile de substanță cenușie observate în adolescență. Adolescența este o perioadă caracterizată de schimbări hormonale turbulente care duc la o reorganizare masivă a creierului. În această perioadă, se înregistrează pierderi de substanță cenușie, care sunt atribuite unui proces de eliminare a sinapselor vechi (conexiunilor dintre neuroni), pentru a face loc unor conexiuni noi mai complexe, adaptate maturizării. Acest proces este critic pentru dezvoltarea cognitivă, emoțională și socială sănătoasă, eliminarea deficitară a sinapselor fiind asociată cu întârzieri în dezvoltare. Cercetătorii cred că, la fel ca în cazul adolescenților, și pentru mame acest proces îndeplinește o funcție adaptativă, vitală – valul de hormoni care inundă corpul în sarcină ar putea duce la eliminarea unor sinapse pentru a face loc unor noi conexiuni specializate, care o ajută pe mamă să se adapteze maternității și să se pregătească pentru pentru îngrijirea adecvată a bebelușului. Cercetătorii subliniază că, pe lângă schimbările sinaptice (la nivelul conexiunilor dintre neuroni), reducerile în volumul de substanță cenușie s-ar putea datora și altor procese moleculare precum schimbări ale numărului de neuroni sau la nivelul circulației cerebrale și deocmadată nu se pot trasa concluzii despre care dintre acești factori sunt implicați și care nu.

Despre ce fel de specializări este vorba?

Cercetătorii au observat în imaginile RMN că pierderile de substanță cenușie au loc în mare parte în arii ale creierului asociate cu cogniția socială. În general, funcția acestor arii este de a ajuta o persoană să “se pună în papucii altuia”, înțelegându-i gândurile și emoțiile – un proces cunoscut în psihologie sub denumirea de teoria minții. Cercetătorii cred că aceste schimbări le ajută pe mame să detecteze și să recunoască mai ușor nevoile bebelușului lor, să le identifice mai ușor starea emoțională, să fie mai conștiente de potențialele amenințări sociale, acestea fiind importante pentru crearea unei legături puternice de atașament între mamă și copil și pentru ca bebelușul să își dezvolte propriile funcții cognitive și sociale.

Este bine stabilit în literatura psihologică rolul vital pe care îl joacă legătura de atașament dintre mamă și copil în primii ani de viață pentru dezvoltarea fizică, cognitivă și emoțională sănătoasă a copilului. Studii numeroase au arătat că lipsa de căldură emoțională a mamei poate duce la deteriorări și întârzieri în dezvoltare.

După naștere, cercetătorii și-au dorit să testeze dacă schimbările la nivelul creierului se  manifestată în vreun fel în viața mamei. Aceștia le-au arătat mamelor poze ale copiilor lor, dar și ale altor copii, în timp ce le monitorizau activitatea cerebrală. În mod interesant, au remarcat activitate mult mai ridicată în ariile care au înregistrat reduceri ale volumului de substanță cenușie în timpul sarcinii atunci când mamele au văzut poze cu proprii copii, decât la vederea pozelor celorlalți copii.

Acest prim studiu despre efectele sarcinii asupra creierului mamei oferă indicii importante despre schimbările care au loc în creierul mamei în timpul sarcinii, despre rolul lor adaptativ și suportiv pentru viitoarea mamă și pentru sănătatea mentală a copilului, dar și despre capacitatea uimitoare de schimbare și adaptare a creierului. Desigur, sunt necesare studii viitoare care să confirme și să consolideze aceste rezultate.

Bibliografie

Hoekzema, E., Müller, E. B., Pozzobon, C., Picado, M., Lucco, F., et al. (2016). Pregnancy leads to long-lasting changes in human brain structure. Nature Neuroscience, 2016; DOI: 10.1038/nn.4458

Mediul familial conflictual: factor de risc pentru dezvoltarea creierului la copii și adolescenți

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Mediul familial conflictual: factor de risc pentru dezvoltarea creierului la copiiExpunerea la problemele din familie în copilărie și adolescența timpurie afectează dezvoltarea creierului în adolescență și prezintă un risc crescut pentru probleme de sănătate mentală mai târziu în viață, se arată într-un studiu realizat de un grup de cercetători britanici. În particular, adversitatea în copilărie experiențiată între 0-11 ani este asociată cu un cerebel mai mic. În contrast, adversitatea experiențiată în adolescență (la 13-14 ani) este asociată cu un volum crescut de substanță cenușie la nivelul cerebelului, dar și în alte arii ale creierului (explicații mai jos).

Publicat în 2014, în jurnalul NeuroImage: Clinical, acesta este unul dintre primele studii care s-a uitat la probleme de familie relativ comune – ușoare spre moderate în severitate – și au legat aceste probleme de alterări în dezvoltarea creierului.

Cercetătorii subliniază că majoritatea studiilor anterioare care au investigat efectele adversității în copilăria timpurie asupra creierului s-au focalizat pe efectele expunerii la forme severe de abuz, maltratare și neglijare severă sau abandon în copilărie, asupra dezvoltării creierului. Rezultatele lor, au arătat în mod repetat, asocieri între expunerea la un mediu aversiv sever și un cerebel mai mic. De asemenea, este bine stabilit în literatură că expunerea la un mediu psihosocial aversiv sever în primii ani de viață crește semnificativ riscul de a dezvolta psihopatologie mai târziu.

Este însă neclar în ce măsură creierul aflat în dezvoltare este sensibil la forme de adversitate în familie, mai puțin severe, dar mult mai răspândite (neînțelegerile și cearta în familie sunt de trei ori mai frecvente – 41%, decât abuzul fizic sau sexual – 16%, conform unor date din UK).

Astfel, în acest studiu motivația cercetătorilor a fost să investigheze impactul expunerii la forme mult mai comune, dar relativ cronice de adversitate familială în copilărie și în primii ani ai adolescenței, asupra adolescenților sănătoși.

Expunerea la un mediu familial aversiv se referă la “expunere la forme de abuz fizic, sexual sau emoțional, certuri sau tensiune între părinți, violență fizică ocazională sau violență verbală, lipsă de căldură afectivă și lipsă severă de comunicare între membrii familiei.”

Pentru acest studiu, 58 de adolescenți (35 fete și 23 băieți) cu vârste cuprinse între 17-19 ani, au fost selectați dintr-un studiu longitudinal mai larg. Cercetătorii au inclus în analiză măsurători ale evenimentelor aversive trăite de către adolescenți în copilărie, obținute din interviuri cu persoanele de îngrijire primară (cel mai adesea mamele) care au raportat evenimentele negative suferite de copiii lor, de la naștere și până la vârsta de 11 ani. Pe baza acestor date, adolescenții au fost clasificați în două grupe: expuși (27) și neexpuși (31) la mediu familial aversiv în copilărie. De asemenea, adolescenții au fost evaluați la 14 și la 17 ani, cerându-li-se să raporteze evenimentele negative de viață recente prin care au trecut ei înșiși, membrii familiei sau prietenii apropiați, în ultimele 12 luni. Au măsurat de asemena simptomele depresive ale adolescenților și sănătatea mentală a îngrijitorului primar. La 17-19 ani, cercetătorii au scanat creierele adolescenților, cu ajutorul RMN, pentru a obține informații despre structura creierului.

Dintre cei 27 de participanți expuși unui mediu familial  aversiv, niciunul nu a suferit un abuz sexual, 3 posibil/probabil să fi suferit abuz fizic, 4 probabil au suferit abuz emoțional, toți 27 au fost expuși la certuri moderate sau severe între părinți.

Imagine RMN creier adolescentAdversitatea în copilărie și cerebelul: în urma scanărilor RMN a reieșit că adolescenții care au fost expuși în copilărie (0-11 ani) la dificultăți familiale ușoare sau moderate, dar cronice, în special tensiune/certuri între părinți sau lipsă de afecțiune, aveau un volum de substanță cenușie semnificativ mai redus la nivelul cerebelului (dar și în alte regiuni), comparativ cu adolescenții care nu au fost expuși unui mediu aversiv în copilărie. Nu s-au găsit regiuni în care volumul de substanță cenușie să fie mai mare la adolescenții expuși decât la cei neexpuși experiențelor adverse.

Aceste rezultate sunt susținute de datele din studiile anterioare care au arătat că cei expuși la maltratare severă și neglijare în copilărie au un cerebel mai mic. Studiul de față extinde în mod unic aceste descoperiri, arătând că această asociere semnificativă apare și în cazul discordiei parentale ușoare sau moderate, dar cronice.

Cerebelul este asociat, printre altele, cu  deprinderea de noi abilități și reglarea stresului. Cercetătorii sugerează că un cerebel mai mic ar putea fi un indicator al riscului de a dezvolta tulburări psihiatrice mai târziu în viață, argumentând că există un suport științific consistent ce a indicat, în mod repetat, că volumul cerebelului este mai mic în majoritatea tulburărilor mentale (ex. în ADHD, tulburări de anxietate, depresie, tulburare bipolară, autism, schizofrenie).

Evenimentele negative în adolescență (la 14 ani) și cerebelul: în contrast cu cele de mai sus, o descoperire semnificativă și neașteptată a fost că adolescenții care au raportat experiențe aversive la 14 ani, aveau un volum crescut de substanță cenușie în arii specifice ale cortexului prefrontal, cortexului parietal, cortexului temporal și la nivelul cerebelului, când au fost scanați la 17-19 ani, comparativ cu cei care nu au fost expuși la evenimente aversive și care aveau o dezvoltare normală.

O posibilă explicație ar fi că stresul ușor care apare în adolescența timpurie ar putea ajuta adolescenții să-și dezvolte reziliența și astfel să facă față mai bine dificultăților mai târziu în viață. Cercetătorii argumentează că este posibil ca timing-ul (vârsta la care sunt trăite evenimentele adverse) să fie important. Este binecunoscut faptul că în primii ani de viață creierul este foarte vulnerabil la stres și alte circumstanțe nefavorabile.

S-a arătat de asemenea că, în comparație cu adolescenții care nu au trăit experiențe aversive, cei care au experiențiat probleme în familie în copilărie, au fost semnificativ mai predispuși să dezvolte o tulburare psihiatrică, să aibă un părinte cu o tulburare de sănătate mentală și aveau mult mai multe percepții negative despre cum funcționa familia lor în prezent.

În concluzie, evenimentele adverse de intensitate moderată, dar cronice (în special certurile între părinți) suferite în copilărie și timpuriu în adolescență sunt asociate cu schimbări în volumul de substanță cenușie la nivelul cerebelului, dar și în alte arii ale creierului, mai târziu în adolescență. Per general, rezultatele studiului ilustrează cum, nu doar formele severe de abuz, neglijare sau maltratare, ci și evenimentele stresante de intensitate ușoară spre moderată, dar cronice, comune multor familii, pot afecta serios dezvoltarea sănătoasă a creierului în adolescență. Cercetătorii afirmă că “expunerea la evenimente adverse în copilărie și adolescență reprezintă cel mai mare factor de risc pentru tulburări psihiatrice mai târziu în viață, iar tulburările psihiatrice sunt cea mai mare cauză de dizabilitate din lume.”

Bibliografie

Walsh, N. D., Dalgleish, T., Lombardo, M. V., Dunn, V. J., Van Harmelen, A. L., Ban, M., & Goodyer, I. M. (2014). General and specific effects of early-life psychosocial adversities on adolescent grey matter volume. NeuroImage: Clinical, 4, 308-318.

Absența îndelungată a părinților duce la întârzieri în dezvoltarea creierului la copii

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Absența îndelungată a părinților duce la întârzieri în dezvoltarea creierului la copiiiAbsența îndelungată a părinților din viața copiilor ar putea duce la întârzieri în dezvoltarea creierului, se arată într-un studiu recent realizat de un grup de cercetători din China.

Uneori, părinții sunt nevoiți să plece departe de casă în căutarea unui loc de muncă mai bun, lăsându-și copiii în grija bunicilor sau a rudelor luni sau chiar ani în șir.

Cercetătorii au argumentat că acesta este primul studiu care investigează în ce măsură lipsa îngrijirii parentale directe, pentru o perioadă îndelungată de timp, afectează traiectoria dezvoltării creierului la copii. Aceștia au subliniat că există numeroase date în literatura științifică ce arată că lipsa îngrijirii parentale poate afecta dezvoltarea creierului la copii, dar majoritatea studiilor au fost desfășurate pe copii sever deprivați social, precum cei din orfelinate.

Cercetătorii au scanat cu ajutorul RMN creierele unui grup de 38 de copii, cu vârste cuprinse între 7-13 ani, ai căror părinți au plecat de acasă mai mult de 6 luni deodată și creierele altui grup de 30 de copii, cu vârste cuprinse între 7-14 ani, care trăiau cu părinții lor. Apoi au comparat cele două grupuri.

Imagine RMN creier copilÎn urma scanărilor RMN s-a observat un volum mai mare de substanță cenușie în arii ale creierului relaționate cu memoria și emoțiile la copiii care au fost lăsați în îngrijirea rudelor, în comparație cu cei care au trăit permanent cu părinții lor. De asemenea a reieșit că cei cu un volum mai mare de substanță cenușie în aceste arii au avut un IQ mai scăzut.

Cercetătorii cred că volumul mai mare de substanță cenușie ar putea fi un rezultat al procesului deficitar de eliminare a sinapselor (conexiunilor dintre neuroni) – un proces prin care sunt eliminate conexiunile neuronale în exces/vechi pentru a face loc unora noi, mai calitative, care sprijină funcții mentale mai complexe. În mod obișnuit, acest proces are loc între copilăria timpurie și începutul adolescenței și este vital pentru o dezvoltare normală.

În concluzie, acesta este primul studiu care aduce dovezi empirice că lipsa implicării parentale în creșterea copiilor pentru o perioadă îndelungată de timp, ar putea încetini dezvoltarea creierului la copii, cu implicații negative pentru dezvoltarea cognitivă și emoțională.

Această lucrare se adaugă la corpul crescând al evidențelor științifice despre importanța relațiilor timpurii ale copiilor cu părinții lor.

Studiul a fost prezentat în noiembrie 2015 la întâlnirea anuală a Societății de Radiologie din America de Nord (Radiological Society of North America; RSNA).

Bibliografie

Xiao, Y., Yang, L., Yan, Z., Fu, Y., Du, M., & Lui, S. (2015, November 30). Increased Gray Matter Volume of Emotional Circuits in Children without Direct Parental Care. Retrieved November 27, 2016, from: https://press.rsna.org/timssnet/Media/pressreleases/14_pr_target.cfm?id=1840