Category Archives: Articole

Sarcina duce la schimbări de durată în creierul viitoarelor mame

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Cum modifică sarcina creierul viitoarelor mame?Sarcina duce la schimbări de durată în creierul viitoarelor mame, reducând volumul de substanță cenușie în arii ale creierului implicate în cogniția socială – care ajută la înțelegerea perspectivei și sentimentelor altor persoane. Cercetătorii din Barcelona și Olanda care au condus acest studiu cred că aceste schimbări îmbunătățesc abilitățile mamei de a proteja și interacționa cu bebelușul. Studiul a fost publicat în decembrie 2016 în prestigiosul jurnal Nature Neuroscience

În cele nouă luni de sarcină corpul viitoarelor mame trece printr-un proces adaptativ ce implică schimbări fizice și fiziologice majore generate de schimbările hormonale. Corpul mamelor este “inundat” de doze uriașe de progesteron și de un val de estrogen, care este mai mare decât pentru tot restul vieții lor, spun cercetătorii. Aceștia subliniază de asemenea că există o legătură importantă între hormonii sexuali și neuroni, fluctuațiile hormonale generând schimbări în structura și funcționarea creierului.

Dar ce se întâmplă în creierul mamelor în timpul sarcinii? Este posibil ca și creierul să se pregătească, așa cum se pregătește organismul, pentru venirea bebelușului?

Până de curând, efectele sarcinii asupra creierului erau foarte puțin cunoscute, cercetările pe această temă fiind foarte puține.

În căutarea unui răspuns, cercetătorii spanioli au scanat cu ajutorul RMN (o metodă de imagistică ce permite observarea structurii creierului) și comparat imaginile creierelor a 25 de femei din Spania, înainte de a fi însărcinate, la scurtă vreme după naștere și 2 ani mai târziu, pentru a vedea cum s-a schimbat creierul după sarcină și în ce măsură schimbările s-au menținut în timp.

Pentru a avea mai mulți termeni de comparație, au scanat deasemenea creierele partenerilor (19) care au deveni tați pentru prima dată, dar și ale altor 20 de femei care nu au fost niciodată însărcinate și ale partenerilor (17) care nu aveau nici un copil. Au comparat imaginile RMN obținute cu cele ale celor 25 de mame.

Comparând imaginile RMN, cercetătorii au observat câteva aspecte importante:

(1) Numai femeile care au devenit mame pentru prima dată prezentau reduceri pronunțate ale volumului de substanță cenușie în regiuni ale creierului asociate cu procesele sociale (ex. în arii specifice ale cortexului prefrontal și ale cortexului temporal). Aceste arii sunt implicate în interacțiunile sociale, ajutând o persoană să înțeleagă gândurile și să țină cont de modul în care alte persoane percep lucrurile.

(2) Aceste schimbări în structura creierului s-au menținut cel puțin 2 ani după naștere. Schimbările au fost atât de evidente încât prin simpla observare a imaginilor RMN se puteau deosebi femeile însărcinate de cele care nu au fost însărcinate niciodată.

(3) Indiferent de metoda de concepție, pe cale naturală sau prin fertilizare in vitro, reducerea volumului de substanță cenușie a fost similară pentru toate femeile însărcinate.

(4) Volumul de substanță cenușie al partenerilor care au devenit tați pentru prima dată a rămas neschimbat, înainte și după sarcina partenerei, sugerând că pierderile de substanță cenușie ale partenerei se datorează schimbărilor biologice din timpul sarcinii și nu altor schimbări relaționate cu faptul de a deveni părinte (ex. schimbările în stilul de viață, interacțiunea cu bebelușul). În susținerea acestor date, cercetătorii amintesc un alt studiu anterior care a arătat că schimbările în volumul de substanță cenușie au survenit în timpul sarcinii, nu după naștere.

(5) Cu cât schimbările în volumul de substanță cenușie au fost mai pronunțate cu atât legătura de atașament emoțional creată între mamă și copil a fost mai puternică la 6 luni după naștere.  

Ce ar putea însemna aceste schimbări în creierul mamelor?

În mod intuitiv, atunci când auzim despre pierderi de substanță cenușie facem asocieri negative și ne vine în minte legătură binecunoscută dintre pierderea de substanță cenușie și deteriorarea memoriei în unele patologii. Dar, mamele nu au raportat probleme de memorie și cercetătorii nu au găsit în imaginile RMN evidențe ale deteriorării memoriei și nici ale altor funcții cognitive. Cercetătorii spun că pierderea de substanță cenușie nu implică deficite cognitive pentru mame și nu are efecte negative asupra lor. Aceștia atrag atenția că pierderile în volumul de substanță cenușie nu înseamnă neapărat ceva rău. Dimpotrivă, poate indica un proces benefic de maturare (ex. cum se întâmplă în adolescență) sau specializare (ex. în cazul mamelor). Astfel, reducerea volumului de substanță cenușie în timpul sarcinii pare să aibă implicații pozitive foarte importante pentru mamă și copil.

Despre ce fel de implicații este vorba?

Cercetătorii au observat o asemănare extrem de interesantă între schimbările în volumul de substanță cenușie din timpul sarcinii și pierderile de substanță cenușie observate în adolescență. Adolescența este o perioadă caracterizată de schimbări hormonale turbulente care duc la o reorganizare masivă a creierului. În această perioadă, se înregistrează pierderi de substanță cenușie, care sunt atribuite unui proces de eliminare a sinapselor vechi (conexiunilor dintre neuroni), pentru a face loc unor conexiuni noi mai complexe, adaptate maturizării. Acest proces este critic pentru dezvoltarea cognitivă, emoțională și socială sănătoasă, eliminarea deficitară a sinapselor fiind asociată cu întârzieri în dezvoltare. Cercetătorii cred că, la fel ca în cazul adolescenților, și pentru mame acest proces îndeplinește o funcție adaptativă, vitală – valul de hormoni care inundă corpul în sarcină ar putea duce la eliminarea unor sinapse pentru a face loc unor noi conexiuni specializate, care o ajută pe mamă să se adapteze maternității și să se pregătească pentru pentru îngrijirea adecvată a bebelușului. Cercetătorii subliniază că, pe lângă schimbările sinaptice (la nivelul conexiunilor dintre neuroni), reducerile în volumul de substanță cenușie s-ar putea datora și altor procese moleculare precum schimbări ale numărului de neuroni sau la nivelul circulației cerebrale și deocmadată nu se pot trasa concluzii despre care dintre acești factori sunt implicați și care nu.

Despre ce fel de specializări este vorba?

Cercetătorii au observat în imaginile RMN că pierderile de substanță cenușie au loc în mare parte în arii ale creierului asociate cu cogniția socială. În general, funcția acestor arii este de a ajuta o persoană să “se pună în papucii altuia”, înțelegându-i gândurile și emoțiile – un proces cunoscut în psihologie sub denumirea de teoria minții. Cercetătorii cred că aceste schimbări le ajută pe mame să detecteze și să recunoască mai ușor nevoile bebelușului lor, să le identifice mai ușor starea emoțională, să fie mai conștiente de potențialele amenințări sociale, acestea fiind importante pentru crearea unei legături puternice de atașament între mamă și copil și pentru ca bebelușul să își dezvolte propriile funcții cognitive și sociale.

Este bine stabilit în literatura psihologică rolul vital pe care îl joacă legătura de atașament dintre mamă și copil în primii ani de viață pentru dezvoltarea fizică, cognitivă și emoțională sănătoasă a copilului. Studii numeroase au arătat că lipsa de căldură emoțională a mamei poate duce la deteriorări și întârzieri în dezvoltare.

După naștere, cercetătorii și-au dorit să testeze dacă schimbările la nivelul creierului se  manifestată în vreun fel în viața mamei. Aceștia le-au arătat mamelor poze ale copiilor lor, dar și ale altor copii, în timp ce le monitorizau activitatea cerebrală. În mod interesant, au remarcat activitate mult mai ridicată în ariile care au înregistrat reduceri ale volumului de substanță cenușie în timpul sarcinii atunci când mamele au văzut poze cu proprii copii, decât la vederea pozelor celorlalți copii.

Acest prim studiu despre efectele sarcinii asupra creierului mamei oferă indicii importante despre schimbările care au loc în creierul mamei în timpul sarcinii, despre rolul lor adaptativ și suportiv pentru viitoarea mamă și pentru sănătatea mentală a copilului, dar și despre capacitatea uimitoare de schimbare și adaptare a creierului. Desigur, sunt necesare studii viitoare care să confirme și să consolideze aceste rezultate.

Bibliografie

Hoekzema, E., Müller, E. B., Pozzobon, C., Picado, M., Lucco, F., et al. (2016). Pregnancy leads to long-lasting changes in human brain structure. Nature Neuroscience, 2016; DOI: 10.1038/nn.4458

Asumarea riscului în adolescență sau lupta dintre rațiune și emoție

Psiholog Alexandra Cioban

Autor

Psiholog Alexandra Cioban

Colaborator TratamentAnxietate.ro

TratamentAnxietate.ro

adolescenti-consum-alcoolImpulsivi, rebeli, neînfricați, adolescenții adesea provoacă dureri de cap adulților. Cu toții știm însă că perioada adolescenței este o etapă de dezvoltare în care este oarecum normal să apară frecvent comportamente riscante, pe care, ce-i drept, le-am și făcut mulți dintre noi. În rândul experților care studiază sanătatea și dezvoltarea adolescenților este unanim acceptat faptul că cele mai puternice amenințări la adresa bunăstării tinerilor din societățile industrializate provin din cauze care ar putea fi de cele mai multe ori prevenite și evitate. În acest sens, cel mai pregnant exemplu ține de accidentele de mașină (sau alte accidente), care reprezintă cauza a jumătate din totalul deceselor din rândul tinerilor. La acestea se mai adaugă violența, delicvența, consumul de substanțe și activitățile sexuale riscante.

În ultimii ani, tot mai multe cercetări au urmărit înțelegerea în profunzime a cauzelor care stau la baza apariției sau accentuării comportamentelor riscante în rândul adolescenților. Descoperirile surprinzătoare din studiile de imagistică cerebrală au dezvăluit existența unor modificări în structura și funcția creierului în această perioadă, care ne pot schimba perspectiva asupra adolescenței. De exemplu, în anul 2008, bazându-se pe progresele din neuroștiințe, cercetătorul Laurence Steinberg a publicat un studiu în revista de specialitate Developmental Review, prin care și-a propus să ofere un cadru teoretic și de cercetare privind asumarea riscului în perioada adolescenței.adolescenti-fumat Pornind de la cercetările anterioare, acesta subliniază faptul că adolescenții și adulții tineri (18-24 ani) sunt mai predispuși să consume alcool la petreceri, să fumeze, să aibă parteneri ocazionali, să adopte un comportament criminal, violent și să fie implicați în accidente auto grave sau mortale (majoritatea fiind cauzate de condus riscant sau sub influența alcoolului), decât adulții cu vârsta de peste 25 de ani. Dar oare de ce apar aceste predispoziții? Ceea ce l-a motivat pe Steinberg să studieze mai pe larg aceste aspecte au fost două întrebări cu care s-a confruntat: în primul rând, De ce există o creșterea a asumării riscului între copilărie și adolescență?, iar în al doilea rând, De ce există o descreștere a asumării riscului între adolescență și perioada adultă?. În același timp, mulți oameni de știință s-au întrebat ce îi împinge pe adolescenți să caute constant situațiile care implică un nivel ridicat de risc?

dezvoltare creier adolescent comportamente risc

  • Sunt iraționali și prelucrările lor informaționale sunt deficitare sau modul în care aceștia judecă riscul este fundamental diferit față de adulți?
  • Nu percep riscurile pe care adulții le percep sau e mult mai probabil să se simtă invincibili?
  • Sunt adolescenții supuși la mai puține riscuri decât adulții?

În studiul său, Steinberg se bazează pe propriile rezultate și pe alte dovezi anterioare și ne oferă răspunsul la toate aceste întrebări: nici una din aceste afirmații nu este adevarată. De ce? Autorul ne oferă câteva argumente bazate pe literatura de specialitate: la vârsta de 16 ani, abilitățile de raționament logic și de prelucrare a informațiilor sunt comparabile cu cele ale adulților; Adolescenții NU se descurcă mai greu la perceperea riscului și la estimarea vulnerabilității față de risc și, la fel ca adulții, supraestimează pericolul în anumite situații riscante; Creșterea proeminetă a riscurilor asociate cu luarea unei decizii lacunare sau periculoase, are efecte comparabile la adolescenți și adulți. Deci, implicarea în asumarea riscului în adolescență NU provine din iraționalitate, ignoranță, iluzii de invulnerabilitate sau calcule defectuoase”.

Și totuși…de unde provine această asumare de riscuri? Revenind la cele două întrebări fundamentale cu privire la dezvoltarea asumării riscului („De ce există o creșterea a asumării riscului între copilărie și adolescență?” și „De ce există o descreștere a asumării riscului între adolescență și perioada adultă?”), Steinberg consideră că neuroștiințele ne pot oferi indicii care ne-ar putea duce spre un răspuns la ambele întrebări deoarece fiecare aspect comportamental al unui individ (deci și cel al unui adolescent) are o bază biologică. Așadar, acesta ne propune o teorie alternativă pentru aceste caracteristici ale adolescenței. Conform acesteia, dificultățile pe care adolescenții le au în ceea ce privește luarea deciziilor adecvate nu se pot explica doar prin imaturitatea lor cognitivă, ci printr-un dezechilibru în procesarea emoțională și rațională a situațiilor (Steinberg, 2009). Această nouă abordare, numită Modelul sistemului dual, sugerează că imaturitatea caracteristică deciziilor din adolescență se datorează interacțiunii dintre două sisteme neurobiologice distincte, cu niveluri de dezvoltare diferite: un sistem în esență emoțional, orientat spre căutarea de recompense (Sistemul Socio-emoțional, localizat în zone ale sistemului limbic și paralimbic, incluzând amigdala, striatum-ul ventral, cortexul orbito-frontal, cortexul prefrontal medial), și un sistem de natură logică și rațională (Sistemul de control cognitiv, care este compus în cea mai mare parte din cortexul prefrontal lateral, arii din cortexul parietal și cortexul cingulat anterior, regiuni puternic interconectate; Steinberg, 2008). Conform acestei teorii, asumarea riscului este explicată de o creștere rapidă și dramatică a activității dopaminergice grafic-asumarea-riscului-in-adolescentadin cadrul Sistemului Socio-emoțional, presupunându-se că aceasta ar putea duce la cautarea de recompense aparută mai ales în timpul pubertății. În același timp, Sistemul de control cognitiv, rațional nu atinge pe deplin maturitatea în timpul adolescenței, în timp ce Sistemul socio-emoțional, da. Variațiile ipotetice care apar între cele două sisteme se pot observa în acest grafic, care ne arată cum această combinație dintre un sistem socio-emoțional ușor de stârnit și un sistem de control cognitiv care este încă în proces de maturizare creează o perioadă de vulnerabilitate sporită pentru asumarea de riscuri în timpul adolescenței.

Prin urmare, în această etapă apar comportamente cu o componentă înaltă de risc deoarece impulsurile generate de structurile profunde ale creierului (mai ales de sistemul limbic, care este construit pentru a controla emoțiile noastre și alte funcții ale creierului legate de instincte și memorie) nu pot fi inhibate în mod adecvat de către regiunile din cortexul prefrontal, responsabil pentru multe din abilităţile de gândire de nivel superior. Mai precis, cortexul prefrontal este în mare măsură responsabil pentru luarea deciziilor atunci când vine vorba de alegeri sociale, cum ar fi capacitatea de a inhiba impulsuri (de exemplu, impulsurile sexuale), alegerea dintre bine și rău, planificarea, memoria de scurtă durată, formarea prieteniilor potrivite sau suprimarea/exprimarea emoțiilor în funcție de context. Așadar, această particularitate devine o provocare atunci când vine vorba de reglarea comportamentelor în perioada adolescenței deoarece cele mai multe dintre impulsurile emoționale apărute nu gasesc o „barieră” care să țină în frâu întensitatea emoțională care motivează comportamentul. Acest dezechilibru nu se produce în timpul copilăriei, deoarece ambele sisteme au niveluri egale de dezvoltare, așa cum se întâmplă, din fericire, și în perioada adultă tânără și la maturitate.

Rezumând, asumarea riscului crește din copilărie spre adolescență ca rezultat  al schimbărilor biologice apărute în creier la pubertate, în particular dezvoltarea accelerată a Sistemului socio-emoțional al creierului, care duce la creșterea căutării de recompense, în special în prezența grupului de covârstnici. Asumarea riscului descrește între adolescență și perioada adultă datorită schimbărilor care apar în Sistemul de control cognitiv al creierului, îmbunătățind capacitatea de auto-reglare, care se dezvoltă treptat de-a lungul adolescenței și perioadei adulte tinere.

În concluzie, „calendarele” diferite ale acestor schimbări – creșterea căutării de recompense, care are o apariție precoce și relativ abruptă, și creșterea competenței de auto-reglare, care apare treptat și nu este complet dezvoltată până în jurul vârstei de 25 de ani, fac din adolescență o perioadă cu o vulnerabilitate sporită pentru comportamentele riscante și imprudente. Așadar, nu vorbim de o perioadă lipsită de rațiune, ci de una dominată oarecum de emoții.

Bibliografie

Prietenii imaginari. Motiv de îngrijorare sau de bucurie?

Psiholog Noela Anastasia

Autor

Psiholog Noela Anastasia

Research Specialist at Azimut Happy Employees

TratamentAnxietate.ro

articol-prieteni-imaginariLa prima vedere, întrebările și afirmațiile de tipul “Putem să punem un scaun la masă și pentru Ali?”, “Haide cu mine să ne dăm în leagăn, Popi!” sau “îți place prăjitura, Mimi? Nu? Nici mie.” par a fi doar niște propoziții rostite de copii. Ce au acestea în comun? Faptul că nici Ali, nici Popi și nici Mimi nu există în realitate, purtând denumirea de prieteni imaginari.

Prietenii imaginari sunt prezentați de multe ori într-o lumină negativă, atât în filme cât și în cărți, ei apărând ca ceva anormal, ieșit din comun, de evitat. În producțiile de divertisment, ei iau adesea forma unei creaturi malefice al cărei scop este să posede trupul copilului (ex. romanul The Shining – Steven King) sau apar ca invenții ale copiilor siguratici și antisociali (ex. filmul Bogus), aceasta din urmă fiind o variantă care poate părea mai plauzibilă.

Pe lângă mass-media și divertisment, și știința a contribuit la dezvoltarea acestei imagini negative. Rezultatele cercetărilor din anii ’60-’80, primele care au investigat acest fenomen, asociau vorbitul cu un personaj imaginar cu probleme de psihopatologie, cu trăsături negative de personalitate sau abilități sociale deficitare. Având în vedere aceste date, nu e de mirare că mulți părinți care observă apariția acestui comportament sunt îngrijorați și caută ajutor. În continuare vom răspunde la întrebări precum: Cât de comun este acest fenomen?, De ce apar acești prieteni imaginari?, Ce ne spun ei despre copil? și Există un motiv de îngrijorare?

Cum arată prietenii imaginari?

Cea mai intuitivă și comună formă a prietenului imaginar este un personaj apărut din imaginația copilului cu care care acesta se joacă, dar care nu are corespondent în lumea reală. Totuși, cercetările ulterioare au relevat faptul că aceștia pot lua forme foarte variate, de la personaje umane, animale, pană la obiecte personificate (1). Chiar dacă există în lumea reală, acestea capătă cu totul alte proprietăți în imaginația copilului. Un exemplu frecvent sunt jucăriile de pluș sau păpușile, care ajung să aibă trăsături stabile de personalitate și anumite preferințe, de multe ori diferite de cele ale copilului.

De ce apar acești prieteni imaginari?

Începând cu vârsta de 3-4 ani, copiii dezvoltă ceea ce se numește teoria minții. Aceasta presupune înțelegerea faptului că atât ei, cât și ceilalți au nevoi, dorințe și credințe, uneori diferite unele de celelalte, și că acestea îi determină să reacționeze într-un anumit mod. Nu este deloc o coincidență faptul că primii prieteni imaginari apar cam la aceeași vârstă. Prietenul imaginar reprezintă tocmai o manieră ingenioasă și foarte utilă de a exersa această nouă abilitate. Cercetătorii Taylor și Carlson (1997) au investigat relația dintre jocul cu personaje fantastice și performanța la sarcini care măsoară nivelul teoriei minții, la preșcolari. Sarcinile folosite măsurau felul în care reacționează copiii atunci când descoperă că ei și cei din jur au credințe false despre realitate, conștientizarea diferențelor dintre aparențe și realitate, flexibilitatea reprezentărilor mentale precum și înțelegerea perspectivei celorlalți. Rezultatele indică o asociere puternică între jocul de rol cu un prieten imaginar și performanța ridicată la sarcinile de teorie a minții (2). Acestă legătură pare a se menține la vârsta adultă, întrucât persoanele cu o teorie a minții bine dezvoltată demonstreză mai bune abilități de relaționare și interacțiune cu cei din jur (3).

Uneori, aceste personaje au rol de suport. Un copil care a trecut prin evenimente mai dificile și care, de cele mai multe ori, e singur la părinți și nu are o altă formă de sprijin disponibilă, creează un prieten imaginar pentru a avea un mediu sigur în care își poate exprima emoțiile și gândurile, fără frica de a fi judecat, certat sau neînțeles. Astfel, prietenul imaginar poate reprezenta o resursă importantă de coping, întrucât îl ajută să facă față problemelor cu care se confruntă (1).

Totuși, de cele mai multe ori copiii creează aceste personaje doar pentru distracție și nu pentru că simt distres emoțional. Indiferent de ce formă ia acest prieten imaginar, prin interacțiunea cu el copilul ajunge să își exerseze și să dezvolte o formă specifică de joc, și anume jocul simbolic.

A avea un prieten imaginar nu este doar adaptativ, ci și foarte comun. Studiile care investighează răspândirea acestui fenomen arată că, dacă se iau în calcul atât forma strict imaginară cât și cea care pornește de la un obiect real, pană la 68% dintre copii (în S.U.A) raportează că au sau au avut un prieten imaginar. În ceea ce privește vârsta la care aceștia apar, durata se întinde de la 3-4 ani până la vârsta școlară, fiind mai puțin frecvent întâlniți în adolescență (1). Astfel, acest fenomen apare ca fiind unul destul de comun și foarte răspândit.

Sunt copiii care au prieteni imaginari diferiți?

La începutul anilor 60’, atât în literatura de specialitate cât și în mass-media se vehicula ideea conform căreia copiii care au prieteni imaginari sunt timizi, retrași, au probleme emoționale și nu reușesc să formeze prietenii reale cu cei de vârsta lor. Totuși, o serie de studii recente care au investigat acest fenomen demonstrează contrariul. Jocul în imaginar a fost asociat cu sociabilitatea, copiii cu prieteni imaginari având tot atâtea sau chiar mai multe prietenii reale decât cei fără și beneficiind de același grad de acceptare socială (4).

Copiii explorează multiple forme ale interacțiunii sociale posibile în jocul lor cu prietenul imaginar, într-un mod care contribuie la dezvoltarea conceptului de prietenie. Un studiu recent merge mai departe și investighează legătura dintre teoria minții la preșcolari și abilitatea de a face inferențe despre stările emoționale ale celor din jur pe baza trăsăturilor de personalitate ale acestora. Rezultatele arată că o performanță bună la sarcinile de teorie a minții este asociată cu o abilitate mai bună de a infera emoțiile celor din jur. În plus, cu cât era mai mare complexitatea jocului de rol în care copilul se angaja împreună cu prietenul imaginar, cu atât demonstra o abilitate mai bună de a prelua și a înțelege perspectiva emoționlă a celorlalți (5). Având în vedere aceste informații, nu e de mirare că adulții care au raportat prezența unui amic imaginar în copilărie tind să fie mai orientați spre ceilalți, să aibă o mai bună înțelegere a modului de gândire al acestora și flexibilitate mai mare în acceptarea diferitelor perspective (6). Astfel, se pare că interacțiunea cu un prieten imaginar în copilărie reprezintă o oportunitate unică prin care copilul își poate exersa abilitățile de relaționare cu ceilalți, printre care și înțelegerea și luarea în considerare a perspectivei celorlați, abilități ce favorizează o mai bună adaptare la mediul social adult.

O altă trăsătură asociată în repetate rânduri cu prezența unui prieten imaginar este creativitatea. Copiii cu o imaginație destul de bogată pentru a crea un prieten imaginar au scoruri mult mai mari la probele care măsoară creativitatea, iar cei care aveau un prieten complet imaginat de ei, care nu are nici un corespondent în lumea reală, au scoruri mai mari decât cei care au personificat diferite obiecte din jurul lor (1).

Prezența unui prieten imaginar influențează și dezvoltarea limbajului. Cercetările din acest domeniu demonstreză asocieri între interacțiunea cu personajul închipuit și diferite componente ale limbajului. Autorii Taylor și Carlson (1997) au demonstrat că preșcolarii care au prieteni imaginari au un vocabular receptiv mai avansat, adică înțeleg mai multe cuvinte decât cei fără. Alți cercetători au investigat doar băieții și au descoperit că cei cu un prieten imaginar vorbesc semnificativ mai mult și utilizează propoziții mai lungi și mai complexe decât cei care nu au beneficiat de interacțiunea cu un astfel de prieten (7). În plus, copiii cu prieten imaginar demonstrează ablități de sintaxă mai bună în vorbirea curentă, utilizând mai frecvent diateza pasivă sau alte forme mai avanasate de exprimare (8). De asemenea, copiii cu prieteni imaginari spun narațiuni mult mai complexe și mai bogate atât despre propria experiență cât și atunci când reproduc o poveste clasică, spre exemplu un basm (9). Se pare că aceste asocieri între a avea un prieten imaginar și abilitățile lingvistice ale preșcolarilor reflectă o amplă și bine fondată conexiune între jocul copiilor și limbaj. Astfel, implicarea în astfel de tipuri de joc (jocul de rol) promovează dezvoltarea diferitelor părți ale limbajului, care la rândul lor sunt critice pentru dezvoltarea abilităților de citire și de întelegere a textelor necesare mai târziu în cadrul școlii.

Totuși, se pare că aceste beneficii apar doar în cazul în care relația dintre copil și prietenul său imaginar este, în majoritatea timpului, una pozitivă. Dacă copilului îi este frică de acest personaj, dacă se ceartă constant sau e supărat din cauza lui, relația se transformă în una negativă. Studiile arată că o astfel de relație este asociată cu competențe sociale mai scăzute decât cei cu o relație pozitivă (9). Astfel, este importantă monitorizarea relației dintre copil și prietenul său imaginar pentru a putea preveni unele efecte negative sau pentru a identifica problemele cu care se confruntă copilul.

Cum să reacționezi la prietenul/prietenii imaginari ai copilului tău?

  • Încearcă să îl cunoști și tu! Cu o atitudine deschisă și curioasă, pune-i întrebări copilului despre prietenul său și despre caracteristicile acestuia. S-ar putea ca astfel să afli mai multe despre interesele, dorințele, fanteziile sau grijile copilului tău
  • În cazul în care copilul începe nu își asume propriile fapte și să dea vina pe prietenul imaginar, este momentul să pui piciorul în prag, dar fără a contesta existența acestuia. Spre exemplu: “Nu contează cine a făcut dezordine aici, vreau ca până mă întorc de la magazin toate lucrurile să fie la locul lor.”
  • Pe de altă parte, dacă cerințele nu sunt absurde poți încerca să intri și tu în joc. Prin lucruri simple, cum ar fi așezarea unui tacâm în plus la masă sau păstrarea unui loc liber în mașină, dar fără a fi foarte intruzivă, îi poți arăta copilului că îi accepți amicul. La urma urmei, acest personaj este născocirea imaginației copilului tău, deci el este cel care ia deciziile în privința lui.

Bibliografie

  1. Taylor, M. (1999). Imaginary companions and the children who create them. Oxford University Press
  2. Taylor, M., & Carlson, S. M. (1997). The relation between individual differences in fantasy and theory of mind. Child Development, 68, 436–455.
  3. Wellman, H. M. & Lagattuta, K. H. (2000). Developing understandings of mind. In S. Baron-Cohen, H. Tager-Flusberg, & D. J. Cohen (Eds.), Understanding other minds: Perspectives from developmental cognitive neuroscience (pp. 21–49). NewYork: Oxford University Press.
  4. Bouldin, P., & Pratt, C. (1999). Characteristics of preschool and school-age children with imaginary companions.The Journal of Genetic Psychology, 160, 397–410.
  5. Taylor, M., Carlson, S. M., Maring, B. L., Gerow, L., & Charley, C. M. (2004). The characteristics and correlates of fantasy in school-age children: imaginary companions, impersonation, and social understanding. Developmental Psychology, 40(6), 1173.
  6. Gleason, T. R., Jarudi, R. N., & Cheek, J. M. (2003). Imagination, personality, and imaginary companions. Social Behavior and Personality, 31, 721–738.
  7. Singer, D. G., & Singer, J. L. (1990). The house of makebelieve: Children’s play and developing imagination. Cambridge, MA: Harvard University Press.
  8. Bouldin, P., Bavin, E. L., & Pratt, C. (2002). An investigation of the verbal abilities of children with imaginary companions. First Language, 22, 249–264.
  9. McInnis, M. A. (2012). The bully in my mind: Investigating children’s negative relationships with imaginary companions (Doctoral dissertation, The University of Alabama TUSCALOOSA).

Mediul familial conflictual: factor de risc pentru dezvoltarea creierului la copii și adolescenți

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Mediul familial conflictual: factor de risc pentru dezvoltarea creierului la copiiExpunerea la problemele din familie în copilărie și adolescența timpurie afectează dezvoltarea creierului în adolescență și prezintă un risc crescut pentru probleme de sănătate mentală mai târziu în viață, se arată într-un studiu realizat de un grup de cercetători britanici. În particular, adversitatea în copilărie experiențiată între 0-11 ani este asociată cu un cerebel mai mic. În contrast, adversitatea experiențiată în adolescență (la 13-14 ani) este asociată cu un volum crescut de substanță cenușie la nivelul cerebelului, dar și în alte arii ale creierului (explicații mai jos).

Publicat în 2014, în jurnalul NeuroImage: Clinical, acesta este unul dintre primele studii care s-a uitat la probleme de familie relativ comune – ușoare spre moderate în severitate – și au legat aceste probleme de alterări în dezvoltarea creierului.

Cercetătorii subliniază că majoritatea studiilor anterioare care au investigat efectele adversității în copilăria timpurie asupra creierului s-au focalizat pe efectele expunerii la forme severe de abuz, maltratare și neglijare severă sau abandon în copilărie, asupra dezvoltării creierului. Rezultatele lor, au arătat în mod repetat, asocieri între expunerea la un mediu aversiv sever și un cerebel mai mic. De asemenea, este bine stabilit în literatură că expunerea la un mediu psihosocial aversiv sever în primii ani de viață crește semnificativ riscul de a dezvolta psihopatologie mai târziu.

Este însă neclar în ce măsură creierul aflat în dezvoltare este sensibil la forme de adversitate în familie, mai puțin severe, dar mult mai răspândite (neînțelegerile și cearta în familie sunt de trei ori mai frecvente – 41%, decât abuzul fizic sau sexual – 16%, conform unor date din UK).

Astfel, în acest studiu motivația cercetătorilor a fost să investigheze impactul expunerii la forme mult mai comune, dar relativ cronice de adversitate familială în copilărie și în primii ani ai adolescenței, asupra adolescenților sănătoși.

Expunerea la un mediu familial aversiv se referă la “expunere la forme de abuz fizic, sexual sau emoțional, certuri sau tensiune între părinți, violență fizică ocazională sau violență verbală, lipsă de căldură afectivă și lipsă severă de comunicare între membrii familiei.”

Pentru acest studiu, 58 de adolescenți (35 fete și 23 băieți) cu vârste cuprinse între 17-19 ani, au fost selectați dintr-un studiu longitudinal mai larg. Cercetătorii au inclus în analiză măsurători ale evenimentelor aversive trăite de către adolescenți în copilărie, obținute din interviuri cu persoanele de îngrijire primară (cel mai adesea mamele) care au raportat evenimentele negative suferite de copiii lor, de la naștere și până la vârsta de 11 ani. Pe baza acestor date, adolescenții au fost clasificați în două grupe: expuși (27) și neexpuși (31) la mediu familial aversiv în copilărie. De asemenea, adolescenții au fost evaluați la 14 și la 17 ani, cerându-li-se să raporteze evenimentele negative de viață recente prin care au trecut ei înșiși, membrii familiei sau prietenii apropiați, în ultimele 12 luni. Au măsurat de asemena simptomele depresive ale adolescenților și sănătatea mentală a îngrijitorului primar. La 17-19 ani, cercetătorii au scanat creierele adolescenților, cu ajutorul RMN, pentru a obține informații despre structura creierului.

Dintre cei 27 de participanți expuși unui mediu familial  aversiv, niciunul nu a suferit un abuz sexual, 3 posibil/probabil să fi suferit abuz fizic, 4 probabil au suferit abuz emoțional, toți 27 au fost expuși la certuri moderate sau severe între părinți.

Imagine RMN creier adolescentAdversitatea în copilărie și cerebelul: în urma scanărilor RMN a reieșit că adolescenții care au fost expuși în copilărie (0-11 ani) la dificultăți familiale ușoare sau moderate, dar cronice, în special tensiune/certuri între părinți sau lipsă de afecțiune, aveau un volum de substanță cenușie semnificativ mai redus la nivelul cerebelului (dar și în alte regiuni), comparativ cu adolescenții care nu au fost expuși unui mediu aversiv în copilărie. Nu s-au găsit regiuni în care volumul de substanță cenușie să fie mai mare la adolescenții expuși decât la cei neexpuși experiențelor adverse.

Aceste rezultate sunt susținute de datele din studiile anterioare care au arătat că cei expuși la maltratare severă și neglijare în copilărie au un cerebel mai mic. Studiul de față extinde în mod unic aceste descoperiri, arătând că această asociere semnificativă apare și în cazul discordiei parentale ușoare sau moderate, dar cronice.

Cerebelul este asociat, printre altele, cu  deprinderea de noi abilități și reglarea stresului. Cercetătorii sugerează că un cerebel mai mic ar putea fi un indicator al riscului de a dezvolta tulburări psihiatrice mai târziu în viață, argumentând că există un suport științific consistent ce a indicat, în mod repetat, că volumul cerebelului este mai mic în majoritatea tulburărilor mentale (ex. în ADHD, tulburări de anxietate, depresie, tulburare bipolară, autism, schizofrenie).

Evenimentele negative în adolescență (la 14 ani) și cerebelul: în contrast cu cele de mai sus, o descoperire semnificativă și neașteptată a fost că adolescenții care au raportat experiențe aversive la 14 ani, aveau un volum crescut de substanță cenușie în arii specifice ale cortexului prefrontal, cortexului parietal, cortexului temporal și la nivelul cerebelului, când au fost scanați la 17-19 ani, comparativ cu cei care nu au fost expuși la evenimente aversive și care aveau o dezvoltare normală.

O posibilă explicație ar fi că stresul ușor care apare în adolescența timpurie ar putea ajuta adolescenții să-și dezvolte reziliența și astfel să facă față mai bine dificultăților mai târziu în viață. Cercetătorii argumentează că este posibil ca timing-ul (vârsta la care sunt trăite evenimentele adverse) să fie important. Este binecunoscut faptul că în primii ani de viață creierul este foarte vulnerabil la stres și alte circumstanțe nefavorabile.

S-a arătat de asemenea că, în comparație cu adolescenții care nu au trăit experiențe aversive, cei care au experiențiat probleme în familie în copilărie, au fost semnificativ mai predispuși să dezvolte o tulburare psihiatrică, să aibă un părinte cu o tulburare de sănătate mentală și aveau mult mai multe percepții negative despre cum funcționa familia lor în prezent.

În concluzie, evenimentele adverse de intensitate moderată, dar cronice (în special certurile între părinți) suferite în copilărie și timpuriu în adolescență sunt asociate cu schimbări în volumul de substanță cenușie la nivelul cerebelului, dar și în alte arii ale creierului, mai târziu în adolescență. Per general, rezultatele studiului ilustrează cum, nu doar formele severe de abuz, neglijare sau maltratare, ci și evenimentele stresante de intensitate ușoară spre moderată, dar cronice, comune multor familii, pot afecta serios dezvoltarea sănătoasă a creierului în adolescență. Cercetătorii afirmă că “expunerea la evenimente adverse în copilărie și adolescență reprezintă cel mai mare factor de risc pentru tulburări psihiatrice mai târziu în viață, iar tulburările psihiatrice sunt cea mai mare cauză de dizabilitate din lume.”

Bibliografie

Walsh, N. D., Dalgleish, T., Lombardo, M. V., Dunn, V. J., Van Harmelen, A. L., Ban, M., & Goodyer, I. M. (2014). General and specific effects of early-life psychosocial adversities on adolescent grey matter volume. NeuroImage: Clinical, 4, 308-318.

Anxietatea socială și comunicarea online. Tehnologia ne aduce mai aproape sau ne îndepărtează?

Psiholog Doris Rogobete

Autor

Psih. Doris Rogobete

Psiholog clinician

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Secolul comunicării și al revoluției tehnologice a adus după sine o dezvoltare a mediilor de comunicare online, care au devenit repede una dintre cele mai populare și mai larg răspândite moduri de interacțiune socială. În timp ce pentru unele persoane comunicarea online reprezintă o prelungire, o completare a relațiilor formate față-în-față și un mod de a extinde cercul relațiilor deja existente, pentru altele, mediul online înlocuiește interacțiunea tradițională, față-în-față, oferind protecție de riscurile pe care situațiile sociale directe le aduc.

anxietate_sociala_social_media_adolescentiAnxietatea socială este unul dintre factorii care pot determina oamenii să se retragă în spatele ecranului, în spatele unor poze de profil reușite și a unor răspunsuri bine gândite, compuse cu timp, în defavoarea interacțiunilor tradiționale față-în-față, spontane, imprevizibile și supuse scrutării celorlalți. Numeroase studii, printre care și cel al lui Weidman și colaboratorii (2012), scot la iveală faptul că persoanele cu anxietate socială utilizează frecvent mediile de socializare online ca substitut pentru relaționarea față în față, dar și ca o modalitate de a le evita și de a-și regla fricile pe care le trăiesc în situațiile sociale reale.

Ce anume îi face pe cei care se simt inconfortabil în situații sociale să apeleze la mijloacele media pentru a relaționa cu ceilalți? Weidman și colab. (2012) identifică 3 caracteristici ale comunicării online care o fac calitativ diferită de comunicarea față în față:

[1]. Anonimitatea și dezindividualizarea – mediul online nu forțează individul să dezvăluie mai multă informație personală decât este dispus să o facă. Așadar, mediul online este propice pentru detașarea de propriile defecte percepute și accentuarea acelor trăsături și caracteristici personale favorabile. Se controlează astfel în mai mare măsură evaluările pe care ceilalți le fac și opiniile pe care aceștia le formează.

[2]. Indicii vizuale și auditive reduse (importanța scăzută a aspectului fizic) – atunci când suntem față în față cu cineva, o mare parte a impactului pe care mesajul nostru îl are asupra interlocutorului vine din indicii non-verbali pe care îi afișăm (aspectul nostru, gestica, tonul vocii, ritmul în care vorbim etc.). Pentru că scoate din ecuație aceste neajunsuri, mediul online reduce presiunea resimțită în interacțiune și permite o comunicare mai dezinvoltă.

[3]. Comunicare asincronă – situațiile sociale față în față sunt dinamice, necesită spontaneitate și răspuns imediat, caracteristici care pot precipita manifestări ale anxietății sociale precum bâlbâitul, răspunsurile fugare și incomplete sau nepotrivite. În contrast, în mediile de comunicare online nu există o presiune explicită pentru a da un răspuns imediat. Astfel, persoana are răgazul de a gândi un răspuns potrivit și a-l pune în cuvinte care să transmită mai bine mesajul dorit.

Pentru că își doresc să transmită o imagine pozitivă despre sine, persoanele cu anxietate socială vor căuta acele medii în care riscurile sociale sunt minime, adică acolo unde pot fi relativ siguri că pot transmite imaginea pe care și-o doresc, controlând informația disponibilă despre ei. Ei își protejează astfel sinele de posibilele efecte negative ale interacțiunilor cu ceilalți. Mediul de comunicare online permite toate aceste lucruri și contribuie astfel la creșterea încrederii pe care o au persoanele cu anxietate socială în abilitatea lor de a se prezenta într-un mod mai favorabil, generând astfel acele opinii pozitive pe care le doresc.

adolescenta_telefonÎn plus față de caracteristicile mediului online care permit controlul informațiilor disponibile, cercetătoarea Tamyra Pierce de la Universitatea de Stat California descoperă într-un studiu din 2009 și alte motive pentru care oamenii cu anxietate socială aleg să comunice mai ales prin intermediul tehnologiei, începând acest comportament încă din adolescență. Aceste medii de comunicare joacă un rol dublu, permițând oamenilor să evite acele aspecte sociale care îi deranjează (evaluarea directă, scrutării celorlalți, presiunea de a răspunde, roșeața, bâlbâielile, limitările fizice și interpersonale pe care le percep), în timp ce le satisface nevoia de apartenență și contact social și le crește încrederea în abilitatea de a comunica cu ceilalti. La acestea se adaugă și suportul social pe care oamenii îl percep ca venind din mediul online și care substituie, în parte, suportul social venit din relațiile față în față.

Ca urmare a tuturor acestor factori, persoanele cu anxietate socială se simt mai confortabil să discute online decât față-în-față, sunt mai dispuse să vorbească despre sine prin acest canal, resimt mai multă întimitate în comunicare și mia puțină presiune socială.

adolescent_telefonÎn ciuda acestor efecte favorabile și a funcției pozitive pe care substituirea interacțiunilor față-în-față cu cele online le poate avea, persoanele cu anxietate socială care preferă comunicarea online nu se simt neapărat mai bine din punct de vedere psihologic. Dimpotrivă, datorită faptului că aceste persoane tind să se focalizeze mai mult pe sine, pe protecția propriului sine de amenințări sociale și mai puțin pe ceilalți (ex. răspund mai puțin la auto-dezvăluirile celorlalți), ei pot părea distanți și detașați chiar și în conversațiile online și pot provoca mai puțină satisfacție și mai puține emoții pozitive interlocutorilor. Aici se adaugă și faptul că persoanele cu anxietate socială scrutează mereu mediul social (online) pentru detectarea unor posibile amenințări din partea celorlalți și reacționează imediat (deseori negativ) la percepția unor asemenea stimuli. Toate aceste lucruri îi poate face parteneri de conversație mai puțin doriți, iar șansele legării unor relații mai apropiate mai mici. Reacțiile negative pe care ceilalți le afișează chiar și în mediul online pot spori astfel sentimentul de izolare socială pe care persoanele cu această fobie îl resimt deseori și scad starea de bine a acestora, ne spune același studiu al lui Weidman și colaboratorii (2012).

 Anxietatea socială a mai fost asociată și cu folosirea problematică a internetului, caracterizată de inabilitatea de a controla timpul petrecut online (pe chat sau în jocuri online) și retragerea comportamentală în cazul în care accesul la internet nu este posibil. La rândul lor, aceste reacții aduc după sine performanțe mai slabe la școală și la serviciu și funcționare socială mai redusă, așa cum arată Prizant-Passal, Shechner & Aderka într-un studiu din 2016. În spatele acestor comportamente stă de cele mai multe ori gândul, comun în anxietatea socială, că persoana nu poate fi iubită, respectată și apreciată la adevărata-i valoare decât în mediul online, unde are ocazia să își exprime atuurile, fără a fi cenzurat de ceilalți.

O altă fațetă întunecată a alegerii de a substitui interacțiunile față-în-față cu comunicarea online este ilustrată de un grup de cercetătoare americane conduse de Anna Vannucci. Acestea au realizat un studiu în care descriu unul din efectele negative pe care folosirea mediului online de interacțiune le poate avea asupra stării de bine mentale a persoanei – stresul. Mediul de socializare online poate întări evaluările negative pe care persoanele cu anxietate socială le fac despre sine prin feedback-ul negativ pe care îl facilitează (ex. Comentarii nefavorabile la postări), prin înlesnirea cyber-bullying-ului (ca efect negativ al dezindividualizării și anonimității pe care mediul online le permite) și prin faptul că creează contextul unor comparații sociale nefavorabile (ex. Acces mai ușor la viețile decupate ale celorlalți care par mai fericiți, mai bogați, mai performanți etc.). În plus față de aceste elemente interpersonale, mediul online declanșează un răspuns de stres sau anxietate datorită faptului că supraîncarcă informațional persoana, punând-o mai tot timpul în contact cu evenimente stresante care s-au întâmplat altora, accentuând presiunea de a menține informațiile de pe profile la zi și de a ține pasul cu comunicarea ce are loc în timp ce persoana este offline.

În ciuda potențialelor efecte negative pe care le poate avea, preferința persoanelor cu anxietate socială pentru mediul online poate fi folosită în avantajul lor, cu scopul de a-i ajuta să treacă peste inhibiția lor în medii sociale și să se deschidă în fața celorlalți fără a fi paralizați de teama de a fi evaluați negativ. Este vorba despre tratamentul psihologic cognitiv-comportamental, transpus în mediul online de terapeuți experți. Numeroase studii au arătat eficiența acestui tip de terapie în reducerea simptomelor de anxietate socială și creșterea calității relațiilor interpersonale pe care foști pacienți le formează mai departe. Pentru mai multe informații, vizitați platforma de terapie online – PAXonline.ro.

Bibliografie

  1. Caplan, S. E. (2007). Relations among loneliness, social anxiety, and problematic Internet use. CyberPsychology & Behavior, 10(2), 234-242.
  2. Pierce, T. (2009). Social anxiety and technology: Face-to-face communication versus technological communication among teens. Computers in Human Behavior, 25(6), 1367-1372.
  3. Prizant-Passal, S., Shechner, T., & Aderka, I. M. (2016). Social anxiety and internet use–A meta-analysis: What do we know? What are we missing?. Computers in Human Behavior, 62, 221-229.
  4. Vannucci, A., Flannery, K. M., & Ohannessian, C. M. (2017). Social media use and anxiety in emerging adults. Journal of Affective Disorders, 207, 163-166.
  5. Weidman, A. C., Fernandez, K. C., Levinson, C. A., Augustine, A. A., Larsen, R. J., & Rodebaugh, T. L. (2012). Compensatory internet use among individuals higher in social anxiety and its implications for well-being. Personality and Individual Differences, 53 (3), 191-195.

 

Absența îndelungată a părinților duce la întârzieri în dezvoltarea creierului la copii

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Absența îndelungată a părinților duce la întârzieri în dezvoltarea creierului la copiiiAbsența îndelungată a părinților din viața copiilor ar putea duce la întârzieri în dezvoltarea creierului, se arată într-un studiu recent realizat de un grup de cercetători din China.

Uneori, părinții sunt nevoiți să plece departe de casă în căutarea unui loc de muncă mai bun, lăsându-și copiii în grija bunicilor sau a rudelor luni sau chiar ani în șir.

Cercetătorii au argumentat că acesta este primul studiu care investigează în ce măsură lipsa îngrijirii parentale directe, pentru o perioadă îndelungată de timp, afectează traiectoria dezvoltării creierului la copii. Aceștia au subliniat că există numeroase date în literatura științifică ce arată că lipsa îngrijirii parentale poate afecta dezvoltarea creierului la copii, dar majoritatea studiilor au fost desfășurate pe copii sever deprivați social, precum cei din orfelinate.

Cercetătorii au scanat cu ajutorul RMN creierele unui grup de 38 de copii, cu vârste cuprinse între 7-13 ani, ai căror părinți au plecat de acasă mai mult de 6 luni deodată și creierele altui grup de 30 de copii, cu vârste cuprinse între 7-14 ani, care trăiau cu părinții lor. Apoi au comparat cele două grupuri.

Imagine RMN creier copilÎn urma scanărilor RMN s-a observat un volum mai mare de substanță cenușie în arii ale creierului relaționate cu memoria și emoțiile la copiii care au fost lăsați în îngrijirea rudelor, în comparație cu cei care au trăit permanent cu părinții lor. De asemenea a reieșit că cei cu un volum mai mare de substanță cenușie în aceste arii au avut un IQ mai scăzut.

Cercetătorii cred că volumul mai mare de substanță cenușie ar putea fi un rezultat al procesului deficitar de eliminare a sinapselor (conexiunilor dintre neuroni) – un proces prin care sunt eliminate conexiunile neuronale în exces/vechi pentru a face loc unora noi, mai calitative, care sprijină funcții mentale mai complexe. În mod obișnuit, acest proces are loc între copilăria timpurie și începutul adolescenței și este vital pentru o dezvoltare normală.

În concluzie, acesta este primul studiu care aduce dovezi empirice că lipsa implicării parentale în creșterea copiilor pentru o perioadă îndelungată de timp, ar putea încetini dezvoltarea creierului la copii, cu implicații negative pentru dezvoltarea cognitivă și emoțională.

Această lucrare se adaugă la corpul crescând al evidențelor științifice despre importanța relațiilor timpurii ale copiilor cu părinții lor.

Studiul a fost prezentat în noiembrie 2015 la întâlnirea anuală a Societății de Radiologie din America de Nord (Radiological Society of North America; RSNA).

Bibliografie

Xiao, Y., Yang, L., Yan, Z., Fu, Y., Du, M., & Lui, S. (2015, November 30). Increased Gray Matter Volume of Emotional Circuits in Children without Direct Parental Care. Retrieved November 27, 2016, from: https://press.rsna.org/timssnet/Media/pressreleases/14_pr_target.cfm?id=1840

Hipersensibilitatea la amenințări impredictibile: factor comun în tulburările de anxietate

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Hipersensibiitatea la amenințarea impredictibilă: factor comun în tulburările de anxietateReactivitatea crescută față de amenințarea incertă, impredictibilă, este o trăsătură de bază comună mai multor tulburări de anxietate, se arată într-un nou studiu publicat în noiembrie 2016 în Journal of Abnormal Psychology. Cercetătorii de la Universitatea Illinois, care au condus studiul, au arătat că fobia socială și fobiile specifice au un răspuns comun de reactivitate crescută la incertitudine și amenințări impredictibile.   

Autorii fac o distincție clară între amenințarea predictibilă și amenințarea impredictibilă. Aceștia subliniază că persoanele cu tulburări de anxietate (bazate pe internalizarea fricii) manifestă o anxietate anticipatorie exagerată în situațiile ambigue, impredictibile și le interpretează ca fiind periculoase. Amenințarea imprevizibilă nu poate fi controlată, are un caracter impredictibil ca intensitate, frecvență, durată și, prin urmare, aceste persoane mențin o stare continuă de hipervigilență. Astfel, o persoană care este hipersensibilă la amenințări impredictibile își poate petrece întreaga zi într-o stare de îngrijoare intensă, catastrofând despre ceva rău și incontrolabil care i s-ar putea întâmpla. De exemplu, cineva care are o tulburare de panică poate fi constant anxios/ anxioasă că ar putea avea un atac de panică în orice moment.

Prin comparație, amenințările predictibile produc un răspuns instinctiv, imediat, de luptă-sau-fugi. Acest răspuns are factor declanșator clar (ex. lătratul unui câine care te urmărește pe stradă). Frica se risipește după ce amenințarea dispare.

Cercetătorii subliniază că până nu demult, majoritatea studiilor psihologice care au măsurat reactivitatea la amenințarea impredictibilă s-au concentrat pe persoane cu tulburare de panică sau tulburare depresivă majoră, dar rolul acestui factor în alte tulburări este puțin cunoscut. Prin urmare, acesta este primul studiu care testează direct ipoteza că reactivitatea crescută la amenințarea impredictibilă este un indicator psihofiziologic al psihopatologiilor bazate pe internalizarea fricii, pentru persoane cu: (1) fobia socială, (2) fobii specifice, (3) tulburare de anxietate generalizată, (4) tulburare depresivă majoră, (5) persoane fără istoric de psihopatologie.

160 de persoane cu vârste cuprinse între 18 și 65 de ani au participat la studiu. Dintre acestea, 25 de sufereau de tulburare depresivă majoră, 29 aveau tulburare de anxietate generalizată, 41 fobie socială și 24 de persoane aveau o altă fobie specifică. 41 de persoane nu au avut probleme de sănătate mentală.

stimulare_electrica_incheieturaToți cei 160 de participanți au completat o sarcină, bine validată, care consta în aplicarea de stimuli electrici (“șocuri electrice” neplăcute, dar nepericuloase), predictibili și impredictibili, de intesitate moderată, la încheietura mâinii. Cercetătorii au măsurat răspunsurile de tresărire a pleoapelor ale participanților ca un indicator al arousal-ului aversiv. Au măsurat acest răspuns cu ajutorul unor electrozi plasați sub ochi. Cercetătorii au comparat răspunsul de tresărire a pleoapelor din timpul aplicării “șocurilor” predictibile cu cel din timpul aplicării stimulilor imprevizibili.

[ În studiile de electrofiziologie, această procedură se numește înregistrarea reflexului palpebral de tresărire – este nedureroasă și nu implică riscuri pentru participanți. ]

reflex_tresarire_2Rezultatele au arătat că participanții cu fobie socială și cei cu fobii specifice au clipit mult mai puternic în timpul aplicării stimulilor impredictibili decât în timpul aplicării știmulilor predictibili. Comparativ cu aceștia, participanții cu tulburare depresivă majoră, cei cu tulburare de anxietate generalizată și cei fără un diagnostic de tulburare mentală au clipit mai puțin intens în timpul șocurilor impredictibile.

Aceste rezultate, alături de cele din studiile anterioare pentru tulburarea de panică și tulburarea depresivă majoră, sugerează că reactivitatea crescută la amenințarea incertă este un indicator neurobiologic al tulburărilor bazate pe internalizarea fricii. De asemenea reiese că cei cu o tulburare bazată pe frică au în general o hipersensibilitate la evenimente impredictibile, ceea ce le poate menține psihopatologia.

Cercetătorii cred că aceste rezultate ar putea avea implicații importante la nivelul tratamentului, îndreptând atenția dinspre terapiile curente, dezvoltate pe baza unui diagnostic, în care fiecare tulburare de anxietate are propriul set de ghiduri clinice de tratament, spre tratamente noi care țintesc caracteristicile comune ale tulburărilor de anxietate. Dezvoltarea unui tratament care țintește sensibilitatea la amenințări impredictibile ar putea fi de ajutor pentru a trata o varietate de tulburări de anxietate concluzionează aceștia.

Bibliografie

Gorka, S. M., Lieberman, L., Shankman, S. A., & Phan, K. L. (2016). Startle Potentiation to Uncertain Threat as a Psychophysiological Indicator of Fear-Based Psychopathology: An Examination Across Multiple Internalizing Disorders. Journal of Abnormal psychology.

Sportul: factor major de protecție împotriva depresiei

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Sportul: factor major de prevenție împotriva depresieiRolul sportului ca factor de protecție pentru sănătatea fizică este binecunoscut și susținut de numeroase date din literatura științifică. În ultimii ani, tot mai multe studii au clarificat și arătat rolul protectiv al activității fizice și asupra sănătății mentale. Până în prezent studiile privind relația dintre sport și sănătatea mentală au acordat mai multă atenție depresiei, arătând că exercițiul fizic produce modificări în corp și creier, având un puternic efect antidepresiv.

Depresia este o condiție cronică, cu o prevalență de până 20% de-a lungul vieții și constituie o sursă majoră de dizabilitate. Tratamentul standard recomandat în ghidurile clinice include farmacoterapia și psihoterapia. Activitatea fizică și sportul sunt indicate în aceste ghiduri pentru efectele lor benefice în tratamentul depresiei. Mai multe studii recente au analizat efectul sportului asupra simptomelor depresive, prezentând concluzii ferme despre eficiența acestuia. Astfel:

Într-o sinteză teoretică recentă, care a fost acceptată spre publicare și urmează să apară în decembrie 2016 în jurnalul Preventive Medicine, se arată că există o legătură puternică între activitatea fizică și sănătatea mentală. Mai specific, lipsa de activitate fizică predispune spre un risc ridicat de a dezvolta depresie, în timp ce activitatea fizică moderată este un factor de protecție major pentru prevenirea depresiei.

Cercetătorii, coordonați de Felipe Schuch de la Centro Universitario La Salle, din Brazilia, au folosit metoda meta-analizei pentru a pentru a sumariza statistic rezultatele a trei studii longitudinale care au investigat asocierea dintre rezistența cardiovasculară și depresie (rezistența cardiovasculară se referă la capacitatea sistemului circulator și a sistemului respirator de a asigura suportul energetic în timpul efortului). Cercetătorii au pornit de la ipoteza că un nivel scăzut al rezistenței cardiovasculare este asociat cu un risc ridicat de instalare a depresiei. Două dintre cele trei studii au fost realizate în America și unul în Suedia și au inclus în total 1,142,669 de persoane, dintre care aproape 98% au fost bărbați (1,128,487 bărbați și 3040 femei). Rezistența cardiovasculară a fost măsurată prin metode obiective – exerciții pe banda de alergare, pedalarea pe o bicicletă staționară și urcarea scărilor. Sănătatea mentală a participanților a fost măsurată cu teste standard la începutul și la sfârșitul studiilor. Participanții au fost observați până la 40 de ani după încheierea studiului.  

A reieșit că femeile și bărbații cu un nivel scăzut și mediu al rezistenței cardiovasculare prezentau un risc ridicat de a dezvolta depresie. În particular, cei cu nivelul cel mai scăzut, respectiv cu un nivel mediu al rezistenței cardiovasculare, au fost cu 75%, respectiv 23% mai predispuși să dezvolte depresie decât persoanele cu rezistența cardiovasculară cea mai ridicată. S-a găsit că nivelul ridicat al rezistenței cardiovasculare este un factor de protecție semnificativ împotriva depresiei atât pentru femei cât și pentru bărbați. Rezistența cardiovasculară poate fi îmbunătățită prin sport.

Concluzia cercetătorilor a fost că intervențiile care urmăresc îmbunătățirea rezistenței cardiovasculare, prin sport, oferă beneficii antidepresive semnificative. Acestea sunt susținute de datele din studii anterioare care au arătat că orice nivel de activitate fizică, inclusiv nivele scăzute precum exercițiile ușoare sau o plimbare, pot preveni instalarea depresiei.

Într-un studiu separat, publicat în iunie 2016 în Journal of Psychiatric Research, același cercetător, Felipe Schuch, alături de colegii săi au investigat dacă exercițiul fizic ar putea fi util ca tratament pentru depresia deja instalată. Aceștia au sintetizat rezultatele din 25 de studii, incluzând 1487 de persoane, în care persoane cu simptome de depresie peste pragul clinic sau cu un diagnostic stabilit de tulburare depresivă majoră, care au urmat un program de exerciții fizice, au fost comparate cu persoane cu simptome depresive peste pragul clinic sau cu un diagnostic de tulburare depresivă majoră, care nu făceau sport. Per general, a reieșit că exercițiile fizice au un efect antidepresiv semnificativ și ridicat pentru persoanele cu depresie. În particular, exercițiile aerobice, de intensitate moderată și ridicată, supervizate de un instructor calificat, au ameliorat semnificativ simptomele depresive, cu rezultate mai bune pentru persoanele cu simptome mai severe. Autorii concluzionează că este posibil ca studiile anterioare să fi subestimat beneficiile exercitiului fizic pentru persoanele cu depresie și argumentează că datele acestei analize oferă evidențe robuste ale eficienței exercițiilor fizice pentru managementul depresiei.

Este clar stabilit că sportul produce modificări în funcționarea și forma corpului. Mecanismele prin care activitatea fizică ne modifică starea mentală și emoțiile sunt însă mai puțin înțelese. În februarie 2016, Felipe Schuch și colegii săi au publicat un studiu în Neuroscience and Biobehavioral Reviews, în care au investigat răspunsurile neurobiologice după exercițiul fizic, la persoanele cu tulburare depresivă majoră. Cu alte cuvinte, aceștia au fost interesați să afle ce se schimbă în corp și creier în timpul sportului și cum ar putea aceste schimbări să ducă la îmbunătățirea stării mentale. Cercetătorii au sintetizat datele din 20 de studii, incluzând 1353 de persoane diagnosticate cu tulburare depresivă majoră. Au fost analizate probe de sânge, înainte și după ce făceau sport. Cercetătorii argumentează că etiologia tulburării depresive majore este necunoscută și multifactorială. Ei subliniază că exercițiul fizic induce răspunsuri acute (efecte trecătoare care apar imediat după o rundă de exerciții) și răspunsuri cronice (schimbări care apar după o perioadă mai lungă de antrenament), ambele având efecte asupra sistemului endocrin, neurogenezei, inflamației, stresului oxidativ și activității corticale. Se consideră că interacțiunile complexe dintre aceste sisteme ar putea oferi un răspuns explicativ pentru efectul antidepresiv al sportului, dar ele nu sunt pe deplin înțelese. Din acest studiu a reieșit că sportul a redus semnificativ anumiți markeri ai inflamației și a crescut nivelul unor hormoni și al unor substanțe biochimice care se crede că au o contribuție la sănătatea creierului. Sunt necesare însă mai multe studii pentru a se ajunge la o explicație fermă.

Per general, exercițiul fizic este considerat o intervenție validă, cu efecte benefice semnificative și incontestabile pentru managementul simptomelor de depresie. Mesajul principal al cercetătorilor este că oamenii au nevoie să fie activi pentru a-și îmbunătăți sănătatea mentală.

Bibliografie

  1. Schuch, F. B., Vancampfort, D., Sui, X., Rosenbaum, S., Firth, J., Richards, J., … & Stubbs, B. (2016). Are lower levels of cardiorespiratory fitness associated with incident depression? A systematic review of prospective cohort studies. Preventive Medicine, 93, 159-165.
  2. Schuch, F. B., Vancampfort, D., Richards, J., Rosenbaum, S., Ward, P. B., & Stubbs, B. (2016). Exercise as a treatment for depression: a meta-analysis adjusting for publication bias. Journal of psychiatric research, 77, 42-51.
  3. Schuch, F. B., Deslandes, A. C., Stubbs, B., Gosmann, N. P., da Silva, C. T. B., & de Almeida Fleck, M. P. (2016). Neurobiological effects of exercise on major depressive disorder: A systematic review. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 61, 1-11.

Rolul tatălui în apariția anxietății sociale la copii – protecție și/sau vulnerabilitate?

Psiholog Doris Rogobete

Autor

Psih. Doris Rogobete

Psiholog clinician

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

        Anxietatea socială la copii și adolescenți, la fel ca multe alte probleme de sănătate mentală, este rezultatul unei colecții de factori care acționează împreună. Dintre aceștia, un rol important îl joacă comportamentul părinților, care poate fi atât un factor de protecție, cât și de vulnerabilitate în dezvoltarea copiilor. Când vorbim de comportamentul părinților, trebuie să luăm în considerare desigur o gamă largă de acțiuni, precum: modelarea, încurajările, supra-protecția, intruzivitatea sau controlul, acceptarea, sprijinul, respingerea, promovarea evitării, interpretările despre anumite evenimente/întâmplări, validarea emoțiior, emoțiile exprimate, atașamentul, conflictul marital și problemele psihologice ale părinților.

        Mamele și tații formează un sistem dinamic în creșterea copiilor lor, sistem în care fie unul compensează pentru comportamentele celuilalt, fie comportamentele celor doi se întăresc reciproc. Ambii părinți joacă un rol important în dezvoltarea copiilor, dar rolurile lor sunt diferite, ceea ce înseamnă că modul în care părinții influențează dezvoltarea copiilor este diferit.daddy

        Până în prezent, studiile din psihologie au acordat mai multă atenție rolului pe care mamele îl joacă în dezvoltarea problemelor psihologice la copii. Tații, pe de altă parte, au fost neglijați de cercetători. În ultimii ani însă tot mai multe studii încep să investigheze și acest segment al mediului de creștere al copilului: relația cu tatăl și dezvoltarea socio-emoțională a copilului.

Tatăl în haine de cavaler

        Rolul obișnuit al taților în interacțiunea cu copiii pare a fi ușor diferit de cel al mamelor. O sinteză teoretică realizată de Bögels & Phares (2008) a evidențiat faptul că tații par a avea un rol important ca parteneri de joacă pentru copii lor, ei petrecând mult mai mult din timpul lor cu copiii jucându-se, spre deosebire de mame, care au mai mult un rol de îngrijire și susținere. Jocul este important pentru că poate duce la dezvoltarea abilităților sociale ale copiilor. Spre exemplu, jocurile mai active, mai agitate și mai dure cu tatăl învață copilul să fie competitiv fără a fi agresiv, contribuie la dezvoltarea abilității copilului de a face lucrurile singur, de a explora mediul și crește încrederea lui în sine prin faptul că îl învață cum să îi mențină pe ceilalți implicați în activități sociale. Jocurile cu tații promovează o atitudine activă, competitivă, independentă și curioasă a copiilor, ceea ce face bine dezvoltării cognitive și sociale a acestora. În plus, copiii care se joacă mai mult cu tații par a fi mai protejați de efectul fricii de separare de părinți la vârste mici, de frica de străini și de noutate.

        Pe lângă rolul lor ca parteneri activi de joacă, Majdandžić și colaboratorii săi arată într-un studiu din anul 2014 că tații care își provoacă mai mult copiii în timpul interacțiunii lor într-un mod jucăuș, nu ostil sau agresiv, încurajează copilul să iasă din zona lui de confort, luând în considerare în același timp și limitele lui. Acest comportament provocator la nivel socio-emotional se poate manifesta ca tachinare, invitarea copilului să intre în competiție cu tatăl („Haide să vedem care termină primul!”), înfrângerea blândă a copilului sau propunerea de a folosi o jucărie într-un mod neconvențional. Prin faptul că lărgește limitele de confort ale copilului, acest comportament al tatălui pare să scadă inhibiția comportamentală socială a acestuia (un factor de risc pentru anxietate socială) jumătate de an mai tarziu, în special dacă copilul este primul născut al familiei.

        Tot legat de inhibiția comportamentală a copiilor, se pare că un comportament patern mai puternic și care impune mai multe limite tendinței copilului de a evita situațiile inconfortabile este asociat cu inhibiție comportamentală mai scăzută a acestora. Acest stil se caracterizează prin mai puțină îngăduință pentru evitare și mai multe încurajări pentru explorarea mediul și depășirea atitudinii retrase față de lume. Astfel, copilul dobândește mai multă încredere în abilitatea lui de a face lucrurile singur și se confruntă mai ușor cu situații sociale cu care nu este obișnuit. În contrast, aceeași atitudine afișată de mamă poate face copilul să simtă anxietate și nesiguranță, mama fiind percepută predominant ca o bază de siguranță la care copilul se poate întoarce atunci când se confruntă cu experiențe neplăcute.

        Relația de atașament cu tatăl poate contribui la rându-i la protecția copilului în fața anxietății sociale, prin efectul pe care îl are asupra abilității copilului de a se descurca singur în diverse sarcini și asupra încrederii copilului în propriile abilități. Dacă tatăl reușește să stabilească o legătură securizantă cu copilul, acesta din urmă pare a se implica în situații sociale noi, mai degrabă decât a le evita, și pare a stabili relații mai sigure cu cei de aceeași vârstă mai târziu, în adolescență.

Relația cu tatăl ca vulnerabilitate

        În vreme ce unele comportamente și atitudini ale taților acționează ca un scut pentru copil, protejându-l împotriva anxietății sociale și factorilor care ar putea încuraja dezvoltarea ei, altele pot avea un efect invers. Un astfel de element cu două tăișuri este reacția pe care tatăl o afișează în situații posibil periculoase sau traumatizante. Același studiu al lui Bögels & Phares (2008) arată faptul că unii copiii anxioși iau mai mult în considerare răspunsul taților în situații străine sau posibil amenințătoare, pentru a decide dacă situația este periculoasă și dacă ar trebui evitată. Acest lucru este legat la rândul său de dezvoltarea ulterioară a anxietății sociale sau a unei alte tulburări de anxietate (ex. PTSD).

        Acest fenomen este frumos ilustrat și într-un experiment realizat in anul 2011 de Bögels, Stevens & Majdandzic´ (2011). Acești cercetători au cerut copiilor să își imagineze că sunt în diferite situații sociale în timp ce mamele sau tații lor răspundeau într-o manieră anxioasă din punct de vedere social sau într-un mod încrezător. Copiii cu anxietate socială au fost mai puternic influentați de reacțiile taților decât de cele ale mamelor. Aceștia au simțit anxietate socială mai ridicată dacă tatăl a reacționat în acest fel și mai puțină anxietate socială dacă tatăl a reacționat într-o manieră mai încrezătoare. Răspunsul mamei, în contrast, nu a influențat semnificativ nivelul anxietății raportat de către copii mai anxioși. Ceea ce este și mai interesant este faptul că cei cu anxietate socială scazută au fost mai influentați de reacția mamei decât de cea a tatălui în situația socială imaginată. Prin urmare, este posibil ca tații să aibă abilitatea de a crește încrederea copiilor anxioși în diverse situații sociale.

        Reversul medaliei cu privire la acest lucru este situația în care tatăl suferă la rândul său de anxietate socială. Astfel, din cauză că acești copiii sunt mai atenti la semnalele taților pentru a interpreta pericolul din situații externe, necunoscute, anxietatea socială a tatălui poate transmite copilului mesajul că situațiile sociale sunt amenințătoare și că ar trebui să se teamă de ele. Ca urmare, copilul unui tată anxios poate exprima la rândul său teamă în situații sociale.

        Și relația cu tatăl are de suferit în cazul în care acesta are o problemă de anxietate socială. Copiii care au tați cu fobie socială percep relațiile lor cu ei ca fiind mai puțin calde și mai conflictuale.

        Nu este neapărat necesar ca tatăl sau mama să sufere de anxietate socială pentru a transmite copilului această problemă prin comportamentul lor. În unele cazuri, anumite comportamente ale părinților pot favoriza apariția anxietății sociale în absența unui diagnostic personal. Greco & Morris (2002) au arătat faptul că un comportament non-verbal care este caracterizat de control excesiv afișat de tată într-o sarcină de realizare a unei figurine origami a fost asociat cu anxietate socială la copii de 10-14 ani. Această latură de control nu trebuie să fie evidentă, ci poate lua nuanțe mai subtile precum oferirea ajutorului nesolicitat sau excesiv, întreruperea copilului atunci când încearcă să rezolve singur o problemă sau când lucrează la o sarcină provocatoare pentru el, pentru a-i oferi explicații pe care nu le-a cerut sau pentru a-i indica un mod mai bun de a o îndeplini. A interfera în procesul de lucru al copilului îi poate comunica neîncrederea părinților în abilitățile și competențele lui referitoare la sarcina pe care o realizează. Ca urmare, copilul învață că nu se poate descurca singur în anumite situații și astfel evită să exploreze și să interacționeze cu mediul în care crește. În timp, acest lucru duce la dezvoltarea mai slabă a abilităților sociale ale copilului, ceea ce crește probabilitatea de a dezvolta anxietate socială.

        Un studiu inclus în aceeași sinteză a lui Bögels & Phares din anul 2008 a făcut comparație între comportamentul verbal al părinților unor copii cu anxietate și cel al părinților unor copii fără anxietate în timpul completării unui puzzle. Autorii au observat că, de regulă, tații și mamele copiilor cu anxietate socială folosesc mai mult feedback negativ decât pozitiv și îi ghidează mai puțin (le oferă mai puține explicații și sugestii) decât părinții copiilor fără anxietate socială.

        Prin urmare, tații copiilor cu anxietate îi controlează mai mult fizic/comportamental, interferează mai mult cu activitatea lor, le oferă mai puțin ghidaj (prin sugestii și explicații) și sunt mai rigizi. Aceste comportamente reflectă nuanțe diferite ale controlului excesiv prin care un părinte îi poate transmite copilului îndoieli cu privire la competența lui în sarcina pe care o realizează. Dacă aceste comportamente se repetă și în situații sociale, copiii învață treptat să nu aibă încredere în propriile abilități de a relaționa cu ceilalți și vor dezvolta în timp anxietate socială în interacțiunile cu ceilalți.

        În concluzie, relația cu tatăl poate contribui la dezvoltarea anxietății sociale sau poate proteja copilul de această problemă prin efectul pe care îl are asupra abilităților copilului de a interacționa cu ceilalți și a se descurca în situații sociale. Impunerea unor limite evitării copilului, încurajarea lui pentru a explora dincolo de zona lui de confort, implicarea în creșterea lui, căldura manifestată în relație cu copilul, susținerea autonomiei copilului și controlul propriilor anxietăți sunt toate elemente care acționează ca un scut împotriva dezvoltării anxietății sociale, dacă sunt manifestate de tată. Dacă aceste comportamente lipsesc sau tatăl prezintă un diagnostic de anxietate socială sau manifestă un control excesiv există un risc crescut pentru apariția în timp a anxietății sociale la copil.

Bibliografie

  1. Bögels, S. M., & Perotti, E. C. (2011). Does father know best? A formal model of the paternal influence on childhood social anxiety. Journal of Child and Family Studies, 20(2), 171-181.
  2. Bögels, S., & Phares, V. (2008). Fathers’ role in the etiology, prevention and treatment of child anxiety: A review and new model. Clinical psychology review, 28(4), 539-558.
  3. Greco, L. A., & Morris, T. L. (2002). Paternal child-rearing style and child social anxiety: Investigation of child perceptions and actual father behavior. Journal of Psychopathology and Behavioral Assessment, 24(4), 259-267.
  4. Majdandžić, M., Möller, E. L., de Vente, W., Bögels, S. M., & van den Boom, D. C. (2014). Fathers’ challenging parenting behavior prevents social anxiety development in their 4-year-old children: A longitudinal observational study. Journal of abnormal child psychology, 42(2), 301-310.
  5. Bögels, S., Stevens, J., & Majdandžić, M. (2011). Parenting and social anxiety: Fathers’ versus mothers’ influence on their children’s anxiety in ambiguous social situations. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 52(5), 599-606.

Stresul major în adolescență afectează creierul în mod diferit la băieți și fete

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Stresul afectează baietii si fetele diferitUn  nou studiu publicat de o echipă de cercetători de la Facultatea de Medicină a Universității Stanford, în jurnalul Depression and Anxiety, arată că stresul major produce modificări în creierul adolescenților și afectează diferit băieții și fetele.

Mulți dintre tinerii expuși la un eveniment traumatic major se recuperează fără a dezvolta probleme psihologice. O parte dintre ei însă dezvoltă tulburarea de stres posttraumatic. Tulburarea de stres posttraumatic descrie efectele psihologice resimțite după experiențierea directă sau observarea unui eveniment stresant major, precum abuz fizic sau emoțional, accident de mașină, dezastru natural sau observarea unei crime. Cei care dezvoltă tulburarea se confruntă cu flashback-uri (retrăiri) ale evenimentului traumatic, neputința de a se relaxa, evită persoanele și activitățile care le reamintesc de traumă, au probleme de somn și dificultăți de concentrare.

Imagine RMN creier adolescentÎn acest studiu cercetătorii au scanat creierele a 59 de adolescenți cu vârste cuprinse între 9-17 ani folosind RMN. Dintre adolescenți, 30 (14 fete și 16 băieți) au suferit cel puțin un episod de stres sever sau au fost expuși la traumă cronică, iar 29 dintre ei (15 fete și 14 băieți) nu au avut niciun istoric de traumă.

În urma analizelor RMN a reieșit că băieții și fetele care au fost expuși la o traumă au suferit modificări într-o regiune a creierului numită insula. Prin comparație, la adolescenții fără istoric de traumă dezvoltarea creierului în acesta regiune era normală.

Mai specific, o arie a insulei, numită șanțul circular anterior (zonă care separă insula de operculum), s-a schimbat în mărime și volum la adolescenții care au suferit o traumă. Această regiune a creierului a fost mai mică la fetele care au suferit o traumă în comparație cu fetele fără istoric de traumă. În schimb la băieții traumatizați, insula a avut un volum și o suprafată mai mare decât în mod obișnuit. Nu a fost găsită nicio diferență în structura creierului între băieții și fetele fără istoric de traumă.

Insula este o regiune complexă a creierului care integrează senzațiile, cogniția, emoțiile și acțiunile. Este asociată și cu experiențierea durerii și a reacțiilor emoționale precum frica. Șanțul circular anterior este o subdiviziune a insulei implicată în procesarea emoțiilor și empatiei.

Imagine RMN cu regiunea insulei din creierÎn dezvoltarea normală, insula se modifică în copilărie și adolescență, micșorându-se pe măsura înaintării în vârstă. Astfel, micșorarea insulei este asociată cu maturarea creierului. Rezultatele acestui studiu sugerează că stresul major ar putea contribui la îmbătrânirea corticală accelerată a insulei la fete. Aceste descoperiri ar putea explica de ce fetele sunt mai predispuse decât băieții să dezvolte tulburarea de stres posttraumatic. Cercetările anterioare au arătat că fetele sunt mai predispuse decât băieții să dezvolte tulburarea de stres posttraumatic în urma unei traumei  (8% fete comparativ cu 2% dintre băieți), dar nu au reușit până acum să explice de ce.

De asemenea, cercetătorii subliniază că este posibil ca băieții și fetele să experiențieze simptome diferite în urma unei traume și ar putea avea nevoie de abordări diferite ale tratamentului.

În concluzie, băieții și fetele procesează stresul major în moduri diferite, fetele având un risc mai ridicat să dezvolte tulburarea de stres postraumatic. Această predispoziție ar putea fi explicată de diferențele neurobiologice găsite la nivelul insulei, care pare să aibă un rol cheie în dezvoltarea tulburării de stres posttraumatic.

Bibliografie

Klabunde, M., Weems, C. F., Raman, M., & Carrion, V. G. (2016). The moderating effects of sex on insula subdivision structure in youth with posttraumatic stress symptoms. Depression and Anxiety, doi:10.1002/da.22577.