Category Archives: Uncategorized

Ce se ascunde în spatele rezistenței pacienților?

Psiholog Denise Tofan

Autor

Psiholog Denise Tofan

Psihoterapeut

Psiholog la COGNITROM

TratamentAnxietate.ro


Una dintre cele mai importante discuții în psihoterapie gravitează în jurul rezistenței pe care o opun pacienții în fața schimbării. Schimbarea poate să fie un motiv în plus de distres deoarece tiparul de gândire și comportament îndelung exersat și întărit, care a servit adaptării până nu demult, este supus unui asediu. Implicit, pacientului i se cere să deschidă „porțile”, să slăbească paza „zidurilor” și:

  • să aibă încredere că terapeutul știe să-l ghideze;
  • să lucreze ca să învețe noi abilități, chiar dacă e obosit, afectat și împovărat de probleme;
  • să fie cineva diferit, într-o oarecare măsură, chiar dacă tot ceea ce își dorește e o identitate stabilă, fie ea și cea problematică din prezent;
  • să asculte și să înțeleagă lucrurile dificile pe care terapeutul i le transmite și să acorde mai puțină atenție lucrurilor care rulează în mod obișnuit în mintea lui;
  • să se angajeze într-un proces solicitant, dar care totuși nu e garantat că va fi de folos;
  • să exploreze necunoscutul, în ciuda faptului că familiaritatea și predictibilitatea sunt cele care îi oferă, poate, singurul sentiment de siguranță;
  • să creadă că viața lui se va îmbunătăți, chiar dacă este foarte înfricoșat că speranțele lui vor fi spulberate încă o dată.

Pare dificil de imaginat o situație în care am putea bifa toate condițiile de mai sus, mai ales dacă avem în vedere faptul că istoria de viață a pacientului l-a învățat că zidurile de apărare îl feresc de necazuri, îi scad anxietatea și-l ajută să fie mai adaptat într-o varietate de contexte. Așadar, atunci când ne propunem să dărâmăm rezistențele pentru a putea construi drumul către schimbare, ar fi bine să ne gândim serios la ce înseamnă schimbarea pentru pacient și la ce renunță el lăsând în urmă poziția actuală. Rezistența poate lua forma refuzului de a realiza exercițiile prescrise, scepticismului față de dovezile obiective ale progresului, nivelelor prea ridicate sau prea reduse de afectivitate, evitărilor subtile din timpul ședințelor (ex: Nu am nimic de zis, Nu știu ș.a.), focalizării prea mult sau prea puțin pe trecut, lipsei de la ședințe sau întârzierilor frecvente, devalorizării terapeutului, refuzului de a răspunde la întrebări, schimbării frecvente a subiectului ș.a. Însă în spatele a tot ceea ce interferează cu abilitatea pacientului de a utiliza tratamentul și de a achiziționa abilitatea de gestionare a problemelor în afara terapiei și după terminarea sa (Leahy, 2012) – adică rezistența – au fost identificate 7 dimensiuni (Leahy, 2012) care ar trebui înțelese și abordate în cadrul terapiei:

Nevoia de validare – atunci când noi vedem probleme practice, ușor de rezolvat cu o simplă recomandare sau emoții disfuncționale intense pe care le-am aborda prin prisma distorsiunilor cognitive, s-ar putea ca pacientul să nu facă decât să ne transmită că își dorește ca cineva să-l înțeleagă, să manifeste empatie și grijă pentru el. De multe ori pacienții se văd pe ei înșiși „defecți”, iar faptul că cineva doar îi împinge spre schimbare s-ar putea să contribuie la confirmarea viziunii lor, neîmplinindu-li-se nevoia de a le fi validată suferința. În cazul altor pacienți, avem de-a face cu auto-invalidarea. Acești pacienți identifică și acceptă cu greutate faptul că au nevoi. Consideră că nu ar trebui să se plângă sau să aibă așteptări din partea terapeutului. În aceste condiții, schimbarea nu este stringentă pentru ei; dacă suferința mai poate fi dusă pe picioare prin reglarea excesivă a emoțiilor (suprimarea gândurilor, inhibarea emoțiilor), atunci vor fi reticenți în fața împlinirii nevoilor în cadrul terapiei;

Auto-consecvența – pacientul a investit mult timp și efort în ceea ce este acum sau în situația problematică în care se găsește, ceea ce înseamnă că situația actuală îi este familiară și în acord cu ceea ce a gândit, simțit sau felul în care s-a comportat în trecut. Impredictibilul pe care schimbarea îl presupune crește anxietatea, defensivitatea și retragerea. În prezent, chiar dacă viziunea lui e predominant negativă (ex: cazul persoanelor cu depresie: „totul e din vina mea!”), cel puțin e în controlul lui și e predictibilă („prezentul e negru, viitorul e negru, dar cel puțin știu asta; nu mă așteaptă nicio surpriză”). În plus, cum să dea cu piciorul la toată investiția de până acum (sunk-costs effect)? Beneficiile schimbării sunt minimizate sau ignorate; privirea e îndreptată doar spre costurile care oricum nu mai pot fi recuperate, dar îi mențin dorința pacientului de a investi în continuare, cu speranța că nu va fi fost în zadar;

Schemele personale – se dezvoltă în copilărie și adolescență și direcționează selecția informației congruente cu ele înseși, iar felul în care experiențele de viață au fost percepute a fost ghidat de ele. Aceste scheme în baza cărora pacienții se văd pe ei înșiși (identitatea pe care și-o asumă) (1) direcționează atenția (ex. depresie: pierdere, deprivare, eșec) și (2) afectează aspectele reconstructive ale memoriei (construim amintiri congruente cu schema, ne reamintim selectiv informații congruente cu schema, nu ne amintim informații inconsistente cu schema). În plus, pacientul percepe că schema îl protejează de pierderi viitoare. Să luăm spre exemplu, cazul persoanelor cu depresie care se văd pe ele înseși neajutorate și de neiubit (două scheme specifice depresiei). Atunci când pacientul începe să contemple perspectiva schimbării i se activează toate temerile evocate de schemele disfuncționale: „nu voi găsi pe altcineva”, „nu mă voi descurca”, „nu voi face față” ș.a., iar în plus, face apel la toate dovezile care confirmă veridicitatea schemelor (își amintește eșecuri din trecut și dificultăți pe care le-a avut în relații interpersonale; evită să se gândească la situații în care a avut succes, pentru că acestea n-ar fi concordante cu schema). Pe lângă aceasta, se încearcă menținerea concordanței dintre comportamente și schemele personale. Dar comportamentele care ar susține schimbarea ar fi în discordanță cu schema (adică cu identitatea personală) și ar ieși din tiparul predictibil a ceea ce pacienții se considerau a fi până în prezent, motiv pentru care apare rezistența;

Rezistența morală – e posibil ca pacientul să creadă că trăiește într-o lume justă în care lucrurile rele li se întâmplă doar oamenilor răi, așa că atunci când i se întâmplă ceva rău, crede că îl merită; ba mai mult, își atribuie sieși întreaga responsabilitate pentru evenimentele negative. El nu consideră că ar fi vrednic de ceva pozitiv în viața lui sau crede că e de datoria sa de a rămâne într-o situație negativă pentru a o rezolva. Încercările terapeuților de a-i face pe pacienți să abandoneze simțul responsabilității, contracarând formulările de tipul „trebuie să…” dintr-o perspectivă pur rațională, s-ar putea lovi de „sinele ideal” al pacientului. E foarte probabil ca acesta să fie conștient că nu poate atinge standardele absolutiste de moralitate, însă ele constituie sinele ideal; abandonarea idealului s-ar putea să-i facă să se simtă goi, fără sens și amorali, motiv pentru care rezistă schimbării acestor imperative;

Autovictimizarea – spre deosebire de dimensiunea anterioară, întregul scenariu portretizează sinele ca pe o victimă inocentă; în acest caz, pacientul consideră că e îndreptățit să se plângă și să sufere („am dreptul să mă simt rău”, „uite ce aiurea mă tratează Y”). Este victimizat, cel care e tratat rău pe nedrept, iar în condițiile în care el e nevinovat și celălalt e „vătămătorul”, de ce să se schimbe pe sine?

Percepția riscului – comportamentele și alegerile depresivilor au sens dacă sunt privite ca o strategie de investiție negativă, în care obiectivul este evitarea pierderilor viitoare cu orice preț; în acest context, schimbarea e percepută ca fiind prea riscantă pentru că pacienții cu depresie: caută limitat informație (doar pe cea congruentă cu schema lor negativă), sunt orientați către pierdere (sunt pregătiți de eșec, presupun că vor avea parte de lipsuri și epuizare),  pun accent pe evaluarea pierderii (pierderea e văzută ca extremă, finală, incontrolabilă în viitor, capabilă să se generalizeze), iar câștigul e subestimat. Orice pericol care ar putea duce la eșec e luat în considerare și folosit pentru a zugrăvi un viitor lipsit de succes („nu voi reuși”, „nu voi fi în stare”, „toată lumea mă va umili”). S-ar putea ca speranța pe care noi, terapeuții, am vrea să i-o insuflăm, asigurându-l de posibile beneficii, să nu facă decât să-l supere; noi, terapeuții, percepem situația în termeni de oportunitate, pe când pacientul crede că va mai aduna o dovadă pentru neajutorarea sa;

Auto-sabotarea – este practicată întrucât servește la: (1) evitarea evaluării propriei persoane, așa cum este ea în realitate sau a abilităților (pacientul poate ascunde refuzul schimbării în spatele unor atribuiri externe), (2) evitarea riscului de a suferi o pierdere mai mare, neașteptată și incontrolabilă și (3) evitarea progresului ulterior care ar putea duce la o expunere mai mare și, ca atare, la o umilință publică mai mare în cazul în care ar avea un eșec. Așadar, problema cu care pacientul se confruntă e folosită ca o scuză pentru motivul din care nu face progrese în alte domenii (carieră, viață personală, familie, relații interpersonale). Le poate spune altora „Ce te aștepți de la mine? Am problema X, din acest motiv nu pot face Y.”; problema e văzută ca explicație suficientă pentru lipsa de progres din alte arii ale vieții. Pacientul se teme că va fi evaluat la adevăratul potențial într-un anumit domeniu al vieții, dacă va rezolva chestiunea actuală.

Așadar, atunci când încercările noastre de a încuraja schimbarea se lovesc de rezistențele pacientului ar fi bine să facem o analiză a ceea ce se ascunde în spatele comportamentului manifest. Rezistențele au fost construite în timp și reprezintă tot ceea ce este mai familiar și sigur pentru pacienții noștri. Ele nu sunt o simplă încăpățânare fără rost, ci modalitatea prin care ei se protejează de riscul ca speranțele să le fie spulberate din nou. A ieși pe porțile cetății în căutare de noi teritorii reprezintă o dovadă de mare curaj, care trebuie subliniată ca atare.

Bibliografie:

Leahy, R. L. (2012). Overcoming resistance in cognitive therapy. Guilford Press.

Newman, C. F. (1994). Understanding client resistance: Methods for enhancing motivation to change. Cognitive and Behavioral Practice1(1), 47-69.

Newman, C. F. (2002). A cognitive perspective on resistance in psychotherapy. Journal of Clinical Psychology58(2), 165-174.

Efectele anxietății sociale asupra relațiilor de cuplu

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Anxietatea socială a fost îndelung studiată în contextul interacțiunilor sociale cu persoane cunoscute dar nu foarte apropiate, cu străinii sau persoane cu autoritate. Se cunosc însă mai puține lucruri despre calitatea relațiilor romantice ale persoanelor cu anxietate socială și despre posibilele particularități ale acestor interacțiuni.

Temerile de a fi evaluați negativ, criticați, respinși stau la baza anxietății sociale. Cei cu anxietate socială scanează mediul constant căutând indicii ale evaluării negative din partea celorlalți și sunt mai predispuși să interpreteze comentariile acestora ca fiind critice la adresa lor, ceea ce le confirmă temerile legate de respingere.

Cum afectează aceste temeri formarea și menținerea relațiilor de cuplu? Mai multe studii care au analizat relațiile de cuplu ale persoanelor cu anxietate socială au dezvăluit câteva lucruri interesante cu privire la critică, teama de respingere și percepția suportului din partea partenerului:

(Porter, Chambless, & Keefe, 2017) au fost interesați să afle ce rol joacă teama de a fi evaluaț negativ (mai specific, critica percepută și supărarea datorată criticii din partea partenerului) în relațiile de cuplu ale persoanelor cu anxietate socială. Cercetătorii și-au propus să afle: (1) În ce măsură persoanele cu simptome mai ridicate de anxietate socială își percep partenerul ca fiind mai critic comparativ cu cei cu simptome reduse de anxietate socială? (2) Este posibil ca persoanele cu mai multe simptome de anxietate socială să fie ele însele mai critice față de partenerul de cuplu decât persoanele fără anxietate socială? (3) Care este legătura dintre critică, satisfacția cu relația și destrămarea unei relații?

343 de cupluri, cu vârste cuprinse între 18-23, au completat chestionare privind simptomele de anxietate socială, critica percepută sau exprimată, supărarea cauzată de critică, satisfacția cu relația, percepția intimității (emoționale, sociale, intelectuale, sexuale) în relație. Apoi, un an mai târziu cuplurile au raportat dacă mai erau încă în relație sau nu.

  • Contrar așteptărilor, cercetătorii au descoperit că persoanele cu mai multe simptome de anxietate socială nu-și percep partenerul de cuplu ca fiind mai critic la adresa sa decât persoanele cu simptome reduse de anxietate socială. Cercetătorii cred că, deși cei cu anxietate socială tind să fie mai vigilenți la semnele de pericol și sunt mai predispuși să interpreteze negativ comportamentele ambigue din partea cunoștințelor sau a persoanelor cu autoritate, aceștia ar putea reacționa diferit în relația de cuplu, pentru că aceasta le oferă un context unic în care se pot relaxa, pot avea încredere și, prin urmare, nu mai sunt atât de vigilenți să identifice pericolele.
  • Totuși, cei cu anxietate socială sunt mai deranjați/supărați de critica partenerului decât cei fără anxietate socială. Interesant este că bărbații cu anxietate socială își percep partenerele ca fiind mai critice (decât invers), în schimb femeile cu anxietate socială sunt mai deranjate/supărate de criticile partenerului.
  • Persoanele cu mai multe simptome de anxietate socială sunt mai critice cu partenerii lor comparativ cu cele cu simptome reduse. Criticarea partenerului ar putea fi o expresie a nivelului ridicat de afectivitate negativă al persoanelor cu anxietate socială.
  • Criticile (percepute sau exprimate) nu au prezis destrămarea relației, la un an după începerea studiului. Cercetătorii cred că acest rezultat se datorează faptului că cei implicați în studiu erau în stadiul incipient al relațiilor și nu locuiau împreună. Alte studii au arătat asocieri între critică și satisfacția scăzută cu relația, iar satisfacția scăzută cu relația este un predictor pentru destrămarea acesteia.

Totodată, Porter & Chambless (2017) au examinat cât de mult suport cred că primesc și oferă persoanele cu anxietate socială într-o relație de cuplu. Aceeași participanți de mai sus au completat câteva măsurători privind nivelul anxietății sociale și suportul social primit și oferit. A reieșit că:

  • Cei cu anxietate socială mai ridicată cred că primesc mai puțin suport social de la parteneri în comparație cu cei mai puțin anxioși, care se simt sprijiniți suficient. Și partenerii celor cu anxietate socială ridicată cred că le oferă acestora mai puțin suport (o explicație ar fi că cei cu anxietate socială se simt inconfortabil să primească ajutorul și le semnalează asta partenerilor prin comportamentul lor). Aceste rezultate nu au fost însă confirmate de observatori externi.
  • Nivelul mai ridicat de anxietate socială al bărbaților, dar nu și al femeilor, prezice rate mai ridicate de despărțile la un an după începerea studiului.

Într-un alt studiu, Afram & Kashdan (2015) au investigat cum reacționează persoanele cu un nivel mai ridicat de anxietate socială atunci când apare riscul de a fi respinși de către partenerul de cuplu. 51 de cupluri au participat la o sarcină experimentală de laborator în care, după completarea unui set de chestionare, unuia dintre dintre parteneri i s-a indus ideea că celălalt partener a spus lucruri excesiv de negative despre el/ea. Partenerii au fost plasați în camere separate și li s-a spus că vor completa, în același timp, mai multe formulare identice. După câteva probe, unul dintre ei a primit sarcina de a enumera caracteristicile negative ale partenerului, iar celălalt a primit sarcina neutră de a enumera cât mai multe obiecte din locuința sa. Cel care enumera obiectele din locuință a avut nevoie de mai mult timp pentru completare sarcinii ceea ce l-a lăsat pe celălalt să creadă că partenerul său petrece foarte mult timp enumerându-i aspectele negative. După terminarea sarcinii au completat din nou câteva chestionare care măsurau nivelul de anxietate socială, sensibilitatea la respingere și încrederea în partener. A reieșit că:

  • Cei cu un nivel mai ridicat de anxietate socială au resimțit o îngrijorare mai mare privind respingerea din partea partenerului.
  • Cei cu un nivel mai ridicat de anxietate socială au răspuns la respingere prin devalorizarea partenerului. Acest comportament de coping îi ajută să minimalizeze impactul respingerii. Pe de altă parte, atunci când amenințarea cu respingerea este absentă, cei cu anxietate socială tind să își evalueze partenerii într-o manieră pozitivă.

În concluzie, persoanele cu anxietate socială sunt mai predispuse să întâmpine dificultăți chiar și în relațiile lor cele mai personale: nu se simt susținuți îndeajuns de către partener, critica îi supără și pot deveni ei înșiși critici la adresa partenerului, devin defensivi când se simt respinși și, prin urmare scade satisfacția cu relația și riscul de destrămare a relațiilor crește.

Bibliografie

  1. Porter, E., Chambless, D. L., & Keefe, J. R. (2017). Criticism in the romantic relationships of individuals with social anxiety. Behavior Therapy, 48(4), 517-532.
  2. Afram, A., & Kashdan, T. B. (2015). Coping with rejection concerns in romantic relationships: An experimental investigation of social anxiety and risk regulation. Journal of Contextual Behavioral Science, 4(3), 151-156.
  3. Porter, E., & Chambless, D. L. (2017). Social anxiety and social support in romantic relationships. Behavior Therapy, 48(3), 335-348.

Formarea relațiilor interpersonale în anxietatea socială: rolul emoțiilor pozitive și al anxietății

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Persoanele care suferă de anxietate socială întâmpină adesea dificultăți serioase în formarea și menținerea relațiilor interpersonale: formarea unor prietenii, consolidarea unei relații de cuplu sau comunicarea la locul de muncă pot fi pline de provocări. Teama de a nu fi judecați de ceilalți, standardele exagerate autoimpuse privitoare la interacțiunile cu aceștia și autodevalorizarea constituie "zgomotul de fond" al fiecărei interacțiuni.

Percepția unei legături sociale și motivația de a se angaja în interacțiuni sociale viitoare cu o anumită persoană sunt factori importanți pentru formarea unei noi relații sociale. Aceștia ar putea fi influențați de anxietatea și emoțiile pozitive trăite în decursul unei interacțiuni.

Datele din literatura psihologică arată că anxietatea și emoțiile pozitive îndeplinesc funcții importante în formarea sau deteriorarea relațiilor sociale.

  • În cazul persoanelor cu anxietate socială, frica de evaluare negativă și respingere declanșează anxietatea. Anxietatea alimentează comportamentele de evitare care, la rândul lor, limitează oportunitățile de interacțiune și inhibă capacitatea de a se conecta cu ceilalți în timpul unei întâlniri. Cu alte cuvinte, anxietatea ridicată scurtcircuitează procesele de dezvoltare a prieteniei. Prin urmare, ar fi de aștepat ca reducerea anxietății să faciliteze formarea relațiilor interpersonale.
  • Date din studiile despre dezvoltarea relațiilor, realizate pe oameni din afara ariei clinice, au arătat că experiențele emoționale pozitive cresc dorința unei persoane de a se angaja în activități sociale, încurajează comportamentul de explorare și formare a unor relații noi și cresc sentimentul de conexiune cu alții. Persoanele cu anxietate socială însă trăiesc emoții negative ridicate și, în plus, au foarte puține emoții pozitive în interacțiunile sociale. Emoțiile pozitive scăzute care acompaniază anxietatea socială ar putea interfera cu dezvoltarea sentimentului de conexiune cu ceilalți și ar putea descrește motivația persoanei cu anxietate socială de a căuta interacțiuni viitoare. Prin urmare, ar fi de aștepat ca sporirea emoțiilor pozitive să faciliteze formarea relațiilor interpersonale.

Pornind de la aceste date Taylor, Pearlstein, & Stein (2017) și-au propus să afle:

  1. Cum se schimbă starea afectivă (emoțiile pozitive și anxietatea) în procesul de formare a unei relații și dacă aceste schimbări influențează dezvoltarea ulterioară a sentimentului de conexiune cu partenerul de conversație în cazul persoanelor cu anxietate socială?
  2. În ce măsură schimbările în starea afectivă (emoțiile pozitive și anxietatea) în decursul unei sarcini de formare a unei relații prezic dorința participantului de a-și angaja partenerul de conversație în activități sociale viitoare?
  3. În ce măsură schimbările la nivelul emoțiilor pozitive și anxietății contează pentru sporirea sentimentului de conexiune și a motivației de abordare viitoare?

Astfel, 56 de persoane care îndeplineau criteriile clinice de diagnostic pentru tulburarea de anxietate social au participat la o sarcină de laborator, validată anterior, care presupunea formarea unei relații sociale (cu un asistent de cercetare).

Pentru a se cunoaște mai bine, participanții și asistentul au răspuns pe rând unui set de șase întrebări, construite astfel încât conținutul emoțional solicitat să crească gradual. Pe parcursul desfășurării sarcinii cercetătorii au măsurat: (1) emoțiile pozitive (plăcerea), (2) anxietatea, (3) sentimentul de conexiune cu celălalt și (4) motivația de interacțiune viitoare cu partenerul de conversație.

În urma experimentului a reieșit că:

  • Starea afectivă a persoanelor cu anxietate socială s-a schimbat în decursul conversației: au resimțit mai multe emoții pozitive (plăcere) iar anxietatea a scăzut.
  • Pe măsura ce interacțiunea a progresat participanții au raportat un sentiment tot mai ridicat de conexiune cu partenerul de conversație. Creșterea emoțiilor pozitive și descreșterea anxietății au prezis creșteri ulterioare ale sentimentului de conexiune.
  • Persoanele cu fobie socială care au resimțit o creștere a plăcerii în decursul interacțiunii și la finalul conversației au arătat o motivație ridicată de a-și angaja partenerul de conversație în interacțuni sociale viitoare.
  • Creșterea emoțiilor pozitive a avut o influență mai puternică decât descreșterea anxietății asupra creșterii ulterioare a sentimentului de conexiune precum și a motivației de a-și implica partenerul în activități sociale viitoare.

Așadar, unul dintre cele mai supărătoare efecte ale anxietății sociale este afectarea relațiilor interpersonale. Descoperirile din acest studiu sugerează că, pe lângă intervențiile centrate pe reducerea anxietății, intervențiile care încurajează creșterea emoțiilor pozitive sunt fundamentale pentru formarea relațiilor interpersonale în cazul persoanelor cu tulburare de anxietate socială.

Bibliografie

Taylor, C. T., Pearlstein, S. L., & Stein, M. B. (2017). The affective tie that binds: Examining the contribution of positive emotions and anxiety to relationship formation in social anxiety disorder. Journal of Anxiety Disorders, 49, 21-30.