Impulsivi, rebeli, neînfricați, adolescenții adesea provoacă dureri de cap adulților. Cu toții știm însă că perioada adolescenței este o etapă de dezvoltare în care este oarecum normal să apară frecvent comportamente riscante, pe care, ce-i drept, le-am și făcut mulți dintre noi. În rândul experților care studiază sanătatea și dezvoltarea adolescenților este unanim acceptat faptul că cele mai puternice amenințări la adresa bunăstării tinerilor din societățile industrializate provin din cauze care ar putea fi de cele mai multe ori prevenite și evitate. În acest sens, cel mai pregnant exemplu ține de accidentele de mașină (sau alte accidente), care reprezintă cauza a jumătate din totalul deceselor din rândul tinerilor. La acestea se mai adaugă violența, delicvența, consumul de substanțe și activitățile sexuale riscante.
În ultimii ani, tot mai multe cercetări au urmărit înțelegerea în profunzime a cauzelor care stau la baza apariției sau accentuării comportamentelor riscante în rândul adolescenților. Descoperirile surprinzătoare din studiile de imagistică cerebrală au dezvăluit existența unor modificări în structura și funcția creierului în această perioadă, care ne pot schimba perspectiva asupra adolescenței. De exemplu, în anul 2008, bazându-se pe progresele din neuroștiințe, cercetătorul Laurence Steinberg a publicat un studiu în revista de specialitate Developmental Review, prin care și-a propus să ofere un cadru teoretic și de cercetare privind asumarea riscului în perioada adolescenței.
Pornind de la cercetările anterioare, acesta subliniază faptul că adolescenții și adulții tineri (18-24 ani) sunt mai predispuși să consume alcool la petreceri, să fumeze, să aibă parteneri ocazionali, să adopte un comportament criminal, violent și să fie implicați în accidente auto grave sau mortale (majoritatea fiind cauzate de condus riscant sau sub influența alcoolului), decât adulții cu vârsta de peste 25 de ani. Dar oare de ce apar aceste predispoziții? Ceea ce l-a motivat pe Steinberg să studieze mai pe larg aceste aspecte au fost două întrebări cu care s-a confruntat: în primul rând, De ce există o creșterea a asumării riscului între copilărie și adolescență?, iar în al doilea rând, De ce există o descreștere a asumării riscului între adolescență și perioada adultă?. În același timp, mulți oameni de știință s-au întrebat ce îi împinge pe adolescenți să caute constant situațiile care implică un nivel ridicat de risc?
- Sunt iraționali și prelucrările lor informaționale sunt deficitare sau modul în care aceștia judecă riscul este fundamental diferit față de adulți?
- Nu percep riscurile pe care adulții le percep sau e mult mai probabil să se simtă invincibili?
- Sunt adolescenții supuși la mai puține riscuri decât adulții?
În studiul său, Steinberg se bazează pe propriile rezultate și pe alte dovezi anterioare și ne oferă răspunsul la toate aceste întrebări: nici una din aceste afirmații nu este adevarată. De ce? Autorul ne oferă câteva argumente bazate pe literatura de specialitate: la vârsta de 16 ani, abilitățile de raționament logic și de prelucrare a informațiilor sunt comparabile cu cele ale adulților; Adolescenții NU se descurcă mai greu la perceperea riscului și la estimarea vulnerabilității față de risc și, la fel ca adulții, supraestimează pericolul în anumite situații riscante; Creșterea proeminetă a riscurilor asociate cu luarea unei decizii lacunare sau periculoase, are efecte comparabile la adolescenți și adulți. Deci, implicarea în asumarea riscului în adolescență NU provine din iraționalitate, ignoranță, iluzii de invulnerabilitate sau calcule defectuoase”.
Și totuși…de unde provine această asumare de riscuri? Revenind la cele două întrebări fundamentale cu privire la dezvoltarea asumării riscului („De ce există o creșterea a asumării riscului între copilărie și adolescență?” și „De ce există o descreștere a asumării riscului între adolescență și perioada adultă?”), Steinberg consideră că neuroștiințele ne pot oferi indicii care ne-ar putea duce spre un răspuns la ambele întrebări deoarece fiecare aspect comportamental al unui individ (deci și cel al unui adolescent) are o bază biologică. Așadar, acesta ne propune o teorie alternativă pentru aceste caracteristici ale adolescenței. Conform acesteia, dificultățile pe care adolescenții le au în ceea ce privește luarea deciziilor adecvate nu se pot explica doar prin imaturitatea lor cognitivă, ci printr-un dezechilibru în procesarea emoțională și rațională a situațiilor (Steinberg, 2009). Această nouă abordare, numită Modelul sistemului dual, sugerează că imaturitatea caracteristică deciziilor din adolescență se datorează interacțiunii dintre două sisteme neurobiologice distincte, cu niveluri de dezvoltare diferite: un sistem în esență emoțional, orientat spre căutarea de recompense (Sistemul Socio-emoțional, localizat în zone ale sistemului limbic și paralimbic, incluzând amigdala, striatum-ul ventral, cortexul orbito-frontal, cortexul prefrontal medial), și un sistem de natură logică și rațională (Sistemul de control cognitiv, care este compus în cea mai mare parte din cortexul prefrontal lateral, arii din cortexul parietal și cortexul cingulat anterior, regiuni puternic interconectate; Steinberg, 2008). Conform acestei teorii, asumarea riscului este explicată de o creștere rapidă și dramatică a activității dopaminergice 
din cadrul Sistemului Socio-emoțional, presupunându-se că aceasta ar putea duce la cautarea de recompense aparută mai ales în timpul pubertății. În același timp, Sistemul de control cognitiv, rațional nu atinge pe deplin maturitatea în timpul adolescenței, în timp ce Sistemul socio-emoțional, da. Variațiile ipotetice care apar între cele două sisteme se pot observa în acest grafic, care ne arată cum această combinație dintre un sistem socio-emoțional ușor de stârnit și un sistem de control cognitiv care este încă în proces de maturizare creează o perioadă de vulnerabilitate sporită pentru asumarea de riscuri în timpul adolescenței.
Prin urmare, în această etapă apar comportamente cu o componentă înaltă de risc deoarece impulsurile generate de structurile profunde ale creierului (mai ales de sistemul limbic, care este construit pentru a controla emoțiile noastre și alte funcții ale creierului legate de instincte și memorie) nu pot fi inhibate în mod adecvat de către regiunile din cortexul prefrontal, responsabil pentru multe din abilităţile de gândire de nivel superior. Mai precis, cortexul prefrontal este în mare măsură responsabil pentru luarea deciziilor atunci când vine vorba de alegeri sociale, cum ar fi capacitatea de a inhiba impulsuri (de exemplu, impulsurile sexuale), alegerea dintre bine și rău, planificarea, memoria de scurtă durată, formarea prieteniilor potrivite sau suprimarea/exprimarea emoțiilor în funcție de context. Așadar, această particularitate devine o provocare atunci când vine vorba de reglarea comportamentelor în perioada adolescenței deoarece cele mai multe dintre impulsurile emoționale apărute nu gasesc o „barieră” care să țină în frâu întensitatea emoțională care motivează comportamentul. Acest dezechilibru nu se produce în timpul copilăriei, deoarece ambele sisteme au niveluri egale de dezvoltare, așa cum se întâmplă, din fericire, și în perioada adultă tânără și la maturitate.
Rezumând, asumarea riscului crește din copilărie spre adolescență ca rezultat al schimbărilor biologice apărute în creier la pubertate, în particular dezvoltarea accelerată a Sistemului socio-emoțional al creierului, care duce la creșterea căutării de recompense, în special în prezența grupului de covârstnici. Asumarea riscului descrește între adolescență și perioada adultă datorită schimbărilor care apar în Sistemul de control cognitiv al creierului, îmbunătățind capacitatea de auto-reglare, care se dezvoltă treptat de-a lungul adolescenței și perioadei adulte tinere.
În concluzie, „calendarele” diferite ale acestor schimbări – creșterea căutării de recompense, care are o apariție precoce și relativ abruptă, și creșterea competenței de auto-reglare, care apare treptat și nu este complet dezvoltată până în jurul vârstei de 25 de ani, fac din adolescență o perioadă cu o vulnerabilitate sporită pentru comportamentele riscante și imprudente. Așadar, nu vorbim de o perioadă lipsită de rațiune, ci de una dominată oarecum de emoții.
Bibliografie
- Steinberg, L. (2008). A social neuroscience perspective on adolescent risk taking.Developmental Review, 28, 78-106.
- Steinberg, L. (2009). Adolescent development and juvenile justice. Annual Review of Clinical Psychology, 5, 459-485.
- Steinberg, L. (2010). A dual systems model of adolescent risk-taking. Developmental psychobiology, 52(3), 216-224.
Expunerea la problemele din familie în copilărie și adolescența timpurie afectează dezvoltarea creierului în adolescență și prezintă un risc crescut pentru probleme de sănătate mentală mai târziu în viață, se arată într-un 
În acest studiu cercetătorii au scanat creierele a 59 de adolescenți cu vârste cuprinse între 9-17 ani folosind 
În dezvoltarea normală, insula se modifică în copilărie și adolescență, micșorându-se pe măsura înaintării în vârstă. Astfel, micșorarea insulei este asociată cu maturarea creierului. Rezultatele acestui studiu sugerează că stresul major ar putea contribui la îmbătrânirea corticală accelerată a insulei la fete. Aceste descoperiri ar putea explica de ce fetele sunt mai predispuse decât băieții să dezvolte tulburarea de stres posttraumatic. Cercetările anterioare au arătat că fetele sunt mai predispuse decât băieții să dezvolte tulburarea de stres posttraumatic în urma unei traumei (8% fete comparativ cu 2% dintre băieți), dar nu au reușit până acum să explice de ce.
