La prima vedere, întrebările și afirmațiile de tipul “Putem să punem un scaun la masă și pentru Ali?”, “Haide cu mine să ne dăm în leagăn, Popi!” sau “îți place prăjitura, Mimi? Nu? Nici mie.” par a fi doar niște propoziții rostite de copii. Ce au acestea în comun? Faptul că nici Ali, nici Popi și nici Mimi nu există în realitate, purtând denumirea de prieteni imaginari.

Prietenii imaginari sunt prezentați de multe ori într-o lumină negativă, atât în filme cât și în cărți, ei apărând ca ceva anormal, ieșit din comun, de evitat. În producțiile de divertisment, ei iau adesea forma unei creaturi malefice al cărei scop este să posede trupul copilului (ex. romanul The Shining – Steven King) sau apar ca invenții ale copiilor siguratici și antisociali (ex. filmul Bogus), aceasta din urmă fiind o variantă care poate părea mai plauzibilă.

Pe lângă mass-media și divertisment, și știința a contribuit la dezvoltarea acestei imagini negative. Rezultatele cercetărilor din anii ’60-’80, primele care au investigat acest fenomen, asociau vorbitul cu un personaj imaginar cu probleme de psihopatologie, cu trăsături negative de personalitate sau abilități sociale deficitare. Având în vedere aceste date, nu e de mirare că mulți părinți care observă apariția acestui comportament sunt îngrijorați și caută ajutor. În continuare vom răspunde la întrebări precum: Cât de comun este acest fenomen?, De ce apar acești prieteni imaginari?, Ce ne spun ei despre copil? și Există un motiv de îngrijorare?

Cum arată prietenii imaginari?

Cea mai intuitivă și comună formă a prietenului imaginar este un personaj apărut din imaginația copilului cu care care acesta se joacă, dar care nu are corespondent în lumea reală. Totuși, cercetările ulterioare au relevat faptul că aceștia pot lua forme foarte variate, de la personaje umane, animale, pană la obiecte personificate (1). Chiar dacă există în lumea reală, acestea capătă cu totul alte proprietăți în imaginația copilului. Un exemplu frecvent sunt jucăriile de pluș sau păpușile, care ajung să aibă trăsături stabile de personalitate și anumite preferințe, de multe ori diferite de cele ale copilului.

De ce apar acești prieteni imaginari?

Începând cu vârsta de 3-4 ani, copiii dezvoltă ceea ce se numește teoria minții. Aceasta presupune înțelegerea faptului că atât ei, cât și ceilalți au nevoi, dorințe și credințe, uneori diferite unele de celelalte, și că acestea îi determină să reacționeze într-un anumit mod. Nu este deloc o coincidență faptul că primii prieteni imaginari apar cam la aceeași vârstă. Prietenul imaginar reprezintă tocmai o manieră ingenioasă și foarte utilă de a exersa această nouă abilitate. Cercetătorii Taylor și Carlson (1997) au investigat relația dintre jocul cu personaje fantastice și performanța la sarcini care măsoară nivelul teoriei minții, la preșcolari. Sarcinile folosite măsurau felul în care reacționează copiii atunci când descoperă că ei și cei din jur au credințe false despre realitate, conștientizarea diferențelor dintre aparențe și realitate, flexibilitatea reprezentărilor mentale precum și înțelegerea perspectivei celorlalți. Rezultatele indică o asociere puternică între jocul de rol cu un prieten imaginar și performanța ridicată la sarcinile de teorie a minții (2). Acestă legătură pare a se menține la vârsta adultă, întrucât persoanele cu o teorie a minții bine dezvoltată demonstreză mai bune abilități de relaționare și interacțiune cu cei din jur (3).

Uneori, aceste personaje au rol de suport. Un copil care a trecut prin evenimente mai dificile și care, de cele mai multe ori, e singur la părinți și nu are o altă formă de sprijin disponibilă, creează un prieten imaginar pentru a avea un mediu sigur în care își poate exprima emoțiile și gândurile, fără frica de a fi judecat, certat sau neînțeles. Astfel, prietenul imaginar poate reprezenta o resursă importantă de coping, întrucât îl ajută să facă față problemelor cu care se confruntă (1).

Totuși, de cele mai multe ori copiii creează aceste personaje doar pentru distracție și nu pentru că simt distres emoțional. Indiferent de ce formă ia acest prieten imaginar, prin interacțiunea cu el copilul ajunge să își exerseze și să dezvolte o formă specifică de joc, și anume jocul simbolic.

A avea un prieten imaginar nu este doar adaptativ, ci și foarte comun. Studiile care investighează răspândirea acestui fenomen arată că, dacă se iau în calcul atât forma strict imaginară cât și cea care pornește de la un obiect real, pană la 68% dintre copii (în S.U.A) raportează că au sau au avut un prieten imaginar. În ceea ce privește vârsta la care aceștia apar, durata se întinde de la 3-4 ani până la vârsta școlară, fiind mai puțin frecvent întâlniți în adolescență (1). Astfel, acest fenomen apare ca fiind unul destul de comun și foarte răspândit.

Sunt copiii care au prieteni imaginari diferiți?

La începutul anilor 60’, atât în literatura de specialitate cât și în mass-media se vehicula ideea conform căreia copiii care au prieteni imaginari sunt timizi, retrași, au probleme emoționale și nu reușesc să formeze prietenii reale cu cei de vârsta lor. Totuși, o serie de studii recente care au investigat acest fenomen demonstrează contrariul. Jocul în imaginar a fost asociat cu sociabilitatea, copiii cu prieteni imaginari având tot atâtea sau chiar mai multe prietenii reale decât cei fără și beneficiind de același grad de acceptare socială (4).

Copiii explorează multiple forme ale interacțiunii sociale posibile în jocul lor cu prietenul imaginar, într-un mod care contribuie la dezvoltarea conceptului de prietenie. Un studiu recent merge mai departe și investighează legătura dintre teoria minții la preșcolari și abilitatea de a face inferențe despre stările emoționale ale celor din jur pe baza trăsăturilor de personalitate ale acestora. Rezultatele arată că o performanță bună la sarcinile de teorie a minții este asociată cu o abilitate mai bună de a infera emoțiile celor din jur. În plus, cu cât era mai mare complexitatea jocului de rol în care copilul se angaja împreună cu prietenul imaginar, cu atât demonstra o abilitate mai bună de a prelua și a înțelege perspectiva emoționlă a celorlalți (5). Având în vedere aceste informații, nu e de mirare că adulții care au raportat prezența unui amic imaginar în copilărie tind să fie mai orientați spre ceilalți, să aibă o mai bună înțelegere a modului de gândire al acestora și flexibilitate mai mare în acceptarea diferitelor perspective (6). Astfel, se pare că interacțiunea cu un prieten imaginar în copilărie reprezintă o oportunitate unică prin care copilul își poate exersa abilitățile de relaționare cu ceilalți, printre care și înțelegerea și luarea în considerare a perspectivei celorlați, abilități ce favorizează o mai bună adaptare la mediul social adult.

O altă trăsătură asociată în repetate rânduri cu prezența unui prieten imaginar este creativitatea. Copiii cu o imaginație destul de bogată pentru a crea un prieten imaginar au scoruri mult mai mari la probele care măsoară creativitatea, iar cei care aveau un prieten complet imaginat de ei, care nu are nici un corespondent în lumea reală, au scoruri mai mari decât cei care au personificat diferite obiecte din jurul lor (1).

Prezența unui prieten imaginar influențează și dezvoltarea limbajului. Cercetările din acest domeniu demonstreză asocieri între interacțiunea cu personajul închipuit și diferite componente ale limbajului. Autorii Taylor și Carlson (1997) au demonstrat că preșcolarii care au prieteni imaginari au un vocabular receptiv mai avansat, adică înțeleg mai multe cuvinte decât cei fără. Alți cercetători au investigat doar băieții și au descoperit că cei cu un prieten imaginar vorbesc semnificativ mai mult și utilizează propoziții mai lungi și mai complexe decât cei care nu au beneficiat de interacțiunea cu un astfel de prieten (7). În plus, copiii cu prieten imaginar demonstrează ablități de sintaxă mai bună în vorbirea curentă, utilizând mai frecvent diateza pasivă sau alte forme mai avanasate de exprimare (8). De asemenea, copiii cu prieteni imaginari spun narațiuni mult mai complexe și mai bogate atât despre propria experiență cât și atunci când reproduc o poveste clasică, spre exemplu un basm (9). Se pare că aceste asocieri între a avea un prieten imaginar și abilitățile lingvistice ale preșcolarilor reflectă o amplă și bine fondată conexiune între jocul copiilor și limbaj. Astfel, implicarea în astfel de tipuri de joc (jocul de rol) promovează dezvoltarea diferitelor părți ale limbajului, care la rândul lor sunt critice pentru dezvoltarea abilităților de citire și de întelegere a textelor necesare mai târziu în cadrul școlii.

Totuși, se pare că aceste beneficii apar doar în cazul în care relația dintre copil și prietenul său imaginar este, în majoritatea timpului, una pozitivă. Dacă copilului îi este frică de acest personaj, dacă se ceartă constant sau e supărat din cauza lui, relația se transformă în una negativă. Studiile arată că o astfel de relație este asociată cu competențe sociale mai scăzute decât cei cu o relație pozitivă (9). Astfel, este importantă monitorizarea relației dintre copil și prietenul său imaginar pentru a putea preveni unele efecte negative sau pentru a identifica problemele cu care se confruntă copilul.

Cum să reacționezi la prietenul/prietenii imaginari ai copilului tău?

• Încearcă să îl cunoști și tu! Cu o atitudine deschisă și curioasă, pune-i întrebări copilului despre prietenul său și despre caracteristicile acestuia. S-ar putea ca astfel să afli mai multe despre interesele, dorințele, fanteziile sau grijile copilului tău
• În cazul în care copilul începe nu își asume propriile fapte și să dea vina pe prietenul imaginar, este momentul să pui piciorul în prag, dar fără a contesta existența acestuia. Spre exemplu: “Nu contează cine a făcut dezordine aici, vreau ca până mă întorc de la magazin toate lucrurile să fie la locul lor.”
• Pe de altă parte, dacă cerințele nu sunt absurde poți încerca să intri și tu în joc. Prin lucruri simple, cum ar fi așezarea unui tacâm în plus la masă sau păstrarea unui loc liber în mașină, dar fără a fi foarte intruzivă, îi poți arăta copilului că îi accepți amicul. La urma urmei, acest personaj este născocirea imaginației copilului tău, deci el este cel care ia deciziile în privința lui.

Bibliografie

1. Taylor, M. (1999). Imaginary companions and the children who create them. Oxford University Press
2. Taylor, M., & Carlson, S. M. (1997). The relation between individual differences in fantasy and theory of mind. Child Development, 68, 436–455.
3. Wellman, H. M. & Lagattuta, K. H. (2000). Developing understandings of mind. In S. Baron-Cohen, H. Tager-Flusberg, & D. J. Cohen (Eds.), Understanding other minds: Perspectives from developmental cognitive neuroscience (pp. 21–49). NewYork: Oxford University Press.
4. Bouldin, P., & Pratt, C. (1999). Characteristics of preschool and school-age children with imaginary companions.The Journal of Genetic Psychology, 160, 397–410.
5. Taylor, M., Carlson, S. M., Maring, B. L., Gerow, L., & Charley, C. M. (2004). The characteristics and correlates of fantasy in school-age children: imaginary companions, impersonation, and social understanding. Developmental Psychology, 40(6), 1173.
6. Gleason, T. R., Jarudi, R. N., & Cheek, J. M. (2003). Imagination, personality, and imaginary companions. Social Behavior and Personality, 31, 721–738.
7. Singer, D. G., & Singer, J. L. (1990). The house of makebelieve: Children’s play and developing imagination. Cambridge, MA: Harvard University Press.
8. Bouldin, P., Bavin, E. L., & Pratt, C. (2002). An investigation of the verbal abilities of children with imaginary companions. First Language, 22, 249–264.
9. McInnis, M. A. (2012). The bully in my mind: Investigating children’s negative relationships with imaginary companions (Doctoral dissertation, The University of Alabama TUSCALOOSA).