Autor

Psih. Doris Rogobete

Psiholog clinician

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

        Anxietatea socială la copii și adolescenți, la fel ca multe alte probleme de sănătate mentală, este rezultatul unei colecții de factori care acționează împreună. Dintre aceștia, un rol important îl joacă comportamentul părinților, care poate fi atât un factor de protecție, cât și de vulnerabilitate în dezvoltarea copiilor. Când vorbim de comportamentul părinților, trebuie să luăm în considerare desigur o gamă largă de acțiuni, precum: modelarea, încurajările, supra-protecția, intruzivitatea sau controlul, acceptarea, sprijinul, respingerea, promovarea evitării, interpretările despre anumite evenimente/întâmplări, validarea emoțiior, emoțiile exprimate, atașamentul, conflictul marital și problemele psihologice ale părinților.

        Mamele și tații formează un sistem dinamic în creșterea copiilor lor, sistem în care fie unul compensează pentru comportamentele celuilalt, fie comportamentele celor doi se întăresc reciproc. Ambii părinți joacă un rol important în dezvoltarea copiilor, dar rolurile lor sunt diferite, ceea ce înseamnă că modul în care părinții influențează dezvoltarea copiilor este diferit.

        Până în prezent, studiile din psihologie au acordat mai multă atenție rolului pe care mamele îl joacă în dezvoltarea problemelor psihologice la copii. Tații, pe de altă parte, au fost neglijați de cercetători. În ultimii ani însă tot mai multe studii încep să investigheze și acest segment al mediului de creștere al copilului: relația cu tatăl și dezvoltarea socio-emoțională a copilului.

Tatăl în haine de cavaler

        Rolul obișnuit al taților în interacțiunea cu copiii pare a fi ușor diferit de cel al mamelor. O sinteză teoretică realizată de Bögels & Phares (2008) a evidențiat faptul că tații par a avea un rol important ca parteneri de joacă pentru copii lor, ei petrecând mult mai mult din timpul lor cu copiii jucându-se, spre deosebire de mame, care au mai mult un rol de îngrijire și susținere. Jocul este important pentru că poate duce la dezvoltarea abilităților sociale ale copiilor. Spre exemplu, jocurile mai active, mai agitate și mai dure cu tatăl învață copilul să fie competitiv fără a fi agresiv, contribuie la dezvoltarea abilității copilului de a face lucrurile singur, de a explora mediul și crește încrederea lui în sine prin faptul că îl învață cum să îi mențină pe ceilalți implicați în activități sociale. Jocurile cu tații promovează o atitudine activă, competitivă, independentă și curioasă a copiilor, ceea ce face bine dezvoltării cognitive și sociale a acestora. În plus, copiii care se joacă mai mult cu tații par a fi mai protejați de efectul fricii de separare de părinți la vârste mici, de frica de străini și de noutate.

        Pe lângă rolul lor ca parteneri activi de joacă, Majdandžić și colaboratorii săi arată într-un studiu din anul 2014 că tații care își provoacă mai mult copiii în timpul interacțiunii lor într-un mod jucăuș, nu ostil sau agresiv, încurajează copilul să iasă din zona lui de confort, luând în considerare în același timp și limitele lui. Acest comportament provocator la nivel socio-emotional se poate manifesta ca tachinare, invitarea copilului să intre în competiție cu tatăl („Haide să vedem care termină primul!”), înfrângerea blândă a copilului sau propunerea de a folosi o jucărie într-un mod neconvențional. Prin faptul că lărgește limitele de confort ale copilului, acest comportament al tatălui pare să scadă inhibiția comportamentală socială a acestuia (un factor de risc pentru anxietate socială) jumătate de an mai tarziu, în special dacă copilul este primul născut al familiei.

        Tot legat de inhibiția comportamentală a copiilor, se pare că un comportament patern mai puternic și care impune mai multe limite tendinței copilului de a evita situațiile inconfortabile este asociat cu inhibiție comportamentală mai scăzută a acestora. Acest stil se caracterizează prin mai puțină îngăduință pentru evitare și mai multe încurajări pentru explorarea mediul și depășirea atitudinii retrase față de lume. Astfel, copilul dobândește mai multă încredere în abilitatea lui de a face lucrurile singur și se confruntă mai ușor cu situații sociale cu care nu este obișnuit. În contrast, aceeași atitudine afișată de mamă poate face copilul să simtă anxietate și nesiguranță, mama fiind percepută predominant ca o bază de siguranță la care copilul se poate întoarce atunci când se confruntă cu experiențe neplăcute.

        Relația de atașament cu tatăl poate contribui la rându-i la protecția copilului în fața anxietății sociale, prin efectul pe care îl are asupra abilității copilului de a se descurca singur în diverse sarcini și asupra încrederii copilului în propriile abilități. Dacă tatăl reușește să stabilească o legătură securizantă cu copilul, acesta din urmă pare a se implica în situații sociale noi, mai degrabă decât a le evita, și pare a stabili relații mai sigure cu cei de aceeași vârstă mai târziu, în adolescență.

Relația cu tatăl ca vulnerabilitate

        În vreme ce unele comportamente și atitudini ale taților acționează ca un scut pentru copil, protejându-l împotriva anxietății sociale și factorilor care ar putea încuraja dezvoltarea ei, altele pot avea un efect invers. Un astfel de element cu două tăișuri este reacția pe care tatăl o afișează în situații posibil periculoase sau traumatizante. Același studiu al lui Bögels & Phares (2008) arată faptul că unii copiii anxioși iau mai mult în considerare răspunsul taților în situații străine sau posibil amenințătoare, pentru a decide dacă situația este periculoasă și dacă ar trebui evitată. Acest lucru este legat la rândul său de dezvoltarea ulterioară a anxietății sociale sau a unei alte tulburări de anxietate (ex. PTSD).

        Acest fenomen este frumos ilustrat și într-un experiment realizat in anul 2011 de Bögels, Stevens & Majdandzic´ (2011). Acești cercetători au cerut copiilor să își imagineze că sunt în diferite situații sociale în timp ce mamele sau tații lor răspundeau într-o manieră anxioasă din punct de vedere social sau într-un mod încrezător. Copiii cu anxietate socială au fost mai puternic influentați de reacțiile taților decât de cele ale mamelor. Aceștia au simțit anxietate socială mai ridicată dacă tatăl a reacționat în acest fel și mai puțină anxietate socială dacă tatăl a reacționat într-o manieră mai încrezătoare. Răspunsul mamei, în contrast, nu a influențat semnificativ nivelul anxietății raportat de către copii mai anxioși. Ceea ce este și mai interesant este faptul că cei cu anxietate socială scazută au fost mai influentați de reacția mamei decât de cea a tatălui în situația socială imaginată. Prin urmare, este posibil ca tații să aibă abilitatea de a crește încrederea copiilor anxioși în diverse situații sociale.

        Reversul medaliei cu privire la acest lucru este situația în care tatăl suferă la rândul său de anxietate socială. Astfel, din cauză că acești copiii sunt mai atenti la semnalele taților pentru a interpreta pericolul din situații externe, necunoscute, anxietatea socială a tatălui poate transmite copilului mesajul că situațiile sociale sunt amenințătoare și că ar trebui să se teamă de ele. Ca urmare, copilul unui tată anxios poate exprima la rândul său teamă în situații sociale.

        Și relația cu tatăl are de suferit în cazul în care acesta are o problemă de anxietate socială. Copiii care au tați cu fobie socială percep relațiile lor cu ei ca fiind mai puțin calde și mai conflictuale.

        Nu este neapărat necesar ca tatăl sau mama să sufere de anxietate socială pentru a transmite copilului această problemă prin comportamentul lor. În unele cazuri, anumite comportamente ale părinților pot favoriza apariția anxietății sociale în absența unui diagnostic personal. Greco & Morris (2002) au arătat faptul că un comportament non-verbal care este caracterizat de control excesiv afișat de tată într-o sarcină de realizare a unei figurine origami a fost asociat cu anxietate socială la copii de 10-14 ani. Această latură de control nu trebuie să fie evidentă, ci poate lua nuanțe mai subtile precum oferirea ajutorului nesolicitat sau excesiv, întreruperea copilului atunci când încearcă să rezolve singur o problemă sau când lucrează la o sarcină provocatoare pentru el, pentru a-i oferi explicații pe care nu le-a cerut sau pentru a-i indica un mod mai bun de a o îndeplini. A interfera în procesul de lucru al copilului îi poate comunica neîncrederea părinților în abilitățile și competențele lui referitoare la sarcina pe care o realizează. Ca urmare, copilul învață că nu se poate descurca singur în anumite situații și astfel evită să exploreze și să interacționeze cu mediul în care crește. În timp, acest lucru duce la dezvoltarea mai slabă a abilităților sociale ale copilului, ceea ce crește probabilitatea de a dezvolta anxietate socială.

        Un studiu inclus în aceeași sinteză a lui Bögels & Phares din anul 2008 a făcut comparație între comportamentul verbal al părinților unor copii cu anxietate și cel al părinților unor copii fără anxietate în timpul completării unui puzzle. Autorii au observat că, de regulă, tații și mamele copiilor cu anxietate socială folosesc mai mult feedback negativ decât pozitiv și îi ghidează mai puțin (le oferă mai puține explicații și sugestii) decât părinții copiilor fără anxietate socială.

        Prin urmare, tații copiilor cu anxietate îi controlează mai mult fizic/comportamental, interferează mai mult cu activitatea lor, le oferă mai puțin ghidaj (prin sugestii și explicații) și sunt mai rigizi. Aceste comportamente reflectă nuanțe diferite ale controlului excesiv prin care un părinte îi poate transmite copilului îndoieli cu privire la competența lui în sarcina pe care o realizează. Dacă aceste comportamente se repetă și în situații sociale, copiii învață treptat să nu aibă încredere în propriile abilități de a relaționa cu ceilalți și vor dezvolta în timp anxietate socială în interacțiunile cu ceilalți.

        În concluzie, relația cu tatăl poate contribui la dezvoltarea anxietății sociale sau poate proteja copilul de această problemă prin efectul pe care îl are asupra abilităților copilului de a interacționa cu ceilalți și a se descurca în situații sociale. Impunerea unor limite evitării copilului, încurajarea lui pentru a explora dincolo de zona lui de confort, implicarea în creșterea lui, căldura manifestată în relație cu copilul, susținerea autonomiei copilului și controlul propriilor anxietăți sunt toate elemente care acționează ca un scut împotriva dezvoltării anxietății sociale, dacă sunt manifestate de tată. Dacă aceste comportamente lipsesc sau tatăl prezintă un diagnostic de anxietate socială sau manifestă un control excesiv există un risc crescut pentru apariția în timp a anxietății sociale la copil.

Bibliografie

1. Bögels, S. M., & Perotti, E. C. (2011). Does father know best? A formal model of the paternal influence on childhood social anxiety. Journal of Child and Family Studies, 20(2), 171-181.
2. Bögels, S., & Phares, V. (2008). Fathers’ role in the etiology, prevention and treatment of child anxiety: A review and new model. Clinical psychology review, 28(4), 539-558.
3. Greco, L. A., & Morris, T. L. (2002). Paternal child-rearing style and child social anxiety: Investigation of child perceptions and actual father behavior. Journal of Psychopathology and Behavioral Assessment, 24(4), 259-267.
4. Majdandžić, M., Möller, E. L., de Vente, W., Bögels, S. M., & van den Boom, D. C. (2014). Fathers’ challenging parenting behavior prevents social anxiety development in their 4-year-old children: A longitudinal observational study. Journal of abnormal child psychology, 42(2), 301-310.
5. Bögels, S., Stevens, J., & Majdandžić, M. (2011). Parenting and social anxiety: Fathers’ versus mothers’ influence on their children’s anxiety in ambiguous social situations. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 52(5), 599-606.