Depresia a fost supradenumită „tulburarea secolului XX” și este o cauză primară de dizabilitate în majoritatea țărilor lumii. Statisticile înclină balanța înspre femei în ceea ce privește prevalența tulburării, iar în perioada sarcinii vulnerabilitatea femeilor este mai crescută. Cercetările recente acumulează tot mai multe dovezi că depresia perinatală (în timpul și imediat după naștere), se relaționează cu o serie de consecințe negative în ceea ce privește dezvoltarea intrauterină a fetusului și dezvoltarea ulterioară cognitivă, emoțională și socială a copilului (de exemplu: probleme de gestionare a emoțiilor, anxietate, comportamente opoziționiste, deficite atenționale, etc.) (Herba, Glover, Ramchandani, Rondon, 2016). Prin urmare, depresia maternă este catalogată ca fiind o problemă de sănătate globală.
Cum apar efectele negative în dezvoltarea copiilor?
Studii recente au evidențiat modificări în structura cerebrală a copiilor ale căror mame au avut depresie în timpul sau imediat după naștere. De exemplu, un studiu realizat în 2016 de cercetători canadieni ne arată că severitatea simptomelor de depresie maternă, evaluate pe parcursul celor trei trimestre de sarcină, dar și la 2-3 luni postnatal se asociază cu o dezvoltare atipică a creierului (ex. grosime corticală mai redusă, difuzivitate mai scăzută a substanței albe) la copiii acestora, evaluați la vârsta preșcolară (Lebel et al., 2016).
Cu ajutorul RMN și DTI (metode de neuroimagistică prin care se poate observa structura substanței albe și cenușii din creier), cercetătorii au pus în evidență două regiuni cerebrale care au prezentat o densitate corticală scăzută în relație cu simptomele de depresie perinatală. Este vorba despre arii corticale din lobul frontal drept și regiuni din lobii temporali. Aceste regiuni corticale stau la baza unor funcții cerebrale importante, cum ar fi inhibiția cognitivă (care ne poate fi de folos atunci ne dorim să reprimăm gânduri sau amintiri neplăcute sau atunci când vrem să favorizăm o acțiune nouă, în detrimentul unui răspuns automat) și controlul atențional (capacitatea de a ne menține atenția într-o activitate, pe o perioadă mai lungă de timp). O difuzivitate scăzută în substanța albă a fost observată în câteva arii din cortexul frontal, implicate în comunicarea eficientă a unor regiuni cerebrale responsabile cu procesarea și reglarea emoțiilor, luarea de decizii, etc. (Lebel et al., 2016).
Autorii studiului sugerează că particularitățile evidențiate în structura cerebrală pot fi o expresie a maturizării premature a creierului copiilor expuși la simptomele de depresie maternă, manifestate înainte și imediat după naștere. Depresia maternă perinatală, acționând ca o experiență negativă timpurie, poate “forța” maturizarea cerebrală prin angajarea prematură a unor procese care contribuie la specializarea creierului pentru funcționarea eficientă în mediul ecologic. Însă această maturizare prematură poate restrânge perioada în care creierul este sensibil la stimulările și particularitățile mediului în care îi este dat să funcționeze. (Lebel et al., 2016). Astfel, conexiuni cerebrale folosite rar (dar care ar putea fi întrebuințate ulterior) pot fi eliminate prematur. Practic, copilul vine în lume cu un creier deja specializat pentru un anumit mediu, lucru care poate atrage alterări în funcționarea cognitivă, emoțională și comportamentală de-a lungul vieții.
Cercetătorii ne atrag atenția că grosimea redusă a cortexului în lobul frontal este o caracteristică des întâlnită în studiile pe copii și adolescenți diagnosticați cu depresie sau cu risc pentru dezvoltarea tulburării. Concordanța dintre rezultatele acestui studiu și ale celor pe adolescenți cu depresie ne sugerează că structura cerebrală ar putea fi un posibil mecanism prin intermediul căruia copiii mamelor care au manifestat depresie perinatală sunt mai vulnerabili riscului de a dezvolta depresie (Lebel et al., 2016).
Care sunt mecanismele care explică efectele negative asociate depresiei perinatale?
Un potențial mecanism menționat de autori implică alterarea funcționării axei HPA (axa hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenală), care este principalul sistem al organismului de răspuns la stres, asigurând comunicarea între sistemul nervos central și sistemul endocrin. În situații de stres, axa HPA produce cortizol (hormon al stresului) care mobilizează organismul să acționeze corespunzător situației. În cazul în care funcționarea axei HPA este alterată, se eliberează cortizol și în situații în care nu există un pericol real, lucru care produce reacții necorespunzătoare ale organismului și efecte negative pe termen lung (cum ar fi modificarea unor regiuni cerebrale).
Un alt mecanism care să explice modificările structurale observate în creierul copiilor ar putea viza nutriția mamei din timpul sarcinii. Concentrații scăzute de fier, vitamina D și iod din dieta mamei au fost asociate cu anomalii în dezvoltarea cerebrală a fătului și a copilului (Herba et al., 2016).
Cum putem interveni pentru a reduce efectele negative?
În ceea ce privește tratamentul farmacologic, sunt studii care ne arată că administrarea de ISRS (inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei – o categorie de antidepresive folosite în tratamentul depresiei majore și a tulburărilor de anxietate) la mamele cu depresie produce efecte negative în ceea ce privește comunicarea dintre diferite rețele corticale din creierul copilului. De exemplu, în cazul copiilor expuși prenatal la acțiunea ISRS se observă o comunicare mai lentă între cele două emisfere ale creierului (Videman et al., 2016).
Prin urmare, s-ar părea că controlul simptomelor de depresie maternă cu ajutorul medicației nu atrage un rezultat mai favorabil asupra dezvoltării și funcționării cerebrale a copiilor acestora. Atunci ce este de făcut? Se pare că linia de interveție care a dat rezultate pozitive atât în cazul mamelor cu un statut socio-economic scăzut, cât și pentru cele cu un statut socio-economic ridicat, pune accentul pe dezvoltarea de interacțiuni sensibile mamă-copil (caracterizate de sincronia părinte-copil la nivel de expresii faciale, elaborarea gânguritului copilului, sensibilitate la semnalele copilului, etc.) (Herba et al., 2016). O astfel de relație oferă căldură, confort și siguranță, elemente care contribuie la dezvoltarea unei relații de atașament securizant; ulterior, această relație va constitui baza în funcție de care se vor dezvolta legăturile copilului cu persoanele din mediul său proxim.
Așadar, depresia maternă din timpul sau de după sarcină poate induce modificări în dezvoltarea creierului la copii, iar aceste modificări pot predispune copiii la diverse dificultăți în plan emoțional, cognitiv și comportamental. Deși medicația poate contribui la stabilizarea și controlul depresiei materne, se pare că educarea mamelor în vederea adoptării unei relații sensibile cu propriul copil îl poate feri pe acesta de anumite probleme care ar putea apărea pe parcursul dezvoltării sale. Totodată, legătura formată cu copilul îi poate oferi mamei sens, stabilitate și optimism în ceea ce privește viitorul.
Bibliografie
Impulsivi, rebeli, neînfricați, adolescenții adesea provoacă dureri de cap adulților. Cu toții știm însă că perioada adolescenței este o etapă de dezvoltare în care este oarecum normal să apară frecvent comportamente riscante, pe care, ce-i drept, le-am și făcut mulți dintre noi. În rândul experților care studiază sanătatea și dezvoltarea adolescenților este unanim acceptat faptul că cele mai puternice amenințări la adresa bunăstării tinerilor din societățile industrializate provin din cauze care ar putea fi de cele mai multe ori prevenite și evitate. În acest sens, cel mai pregnant exemplu ține de accidentele de mașină (sau alte accidente), care reprezintă cauza a jumătate din totalul deceselor din rândul tinerilor. La acestea se mai adaugă violența, delicvența, consumul de substanțe și activitățile sexuale riscante.
Pornind de la cercetările anterioare, acesta subliniază faptul că adolescenții și adulții tineri (18-24 ani) sunt mai predispuși să consume alcool la petreceri, să fumeze, să aibă parteneri ocazionali, să adopte un comportament criminal, violent și să fie implicați în accidente auto grave sau mortale (majoritatea fiind cauzate de condus riscant sau sub influența alcoolului), decât adulții cu vârsta de peste 25 de ani. Dar oare de ce apar aceste predispoziții? Ceea ce l-a motivat pe Steinberg să studieze mai pe larg aceste aspecte au fost două întrebări cu care s-a confruntat: în primul rând, De ce există o creșterea a asumării riscului între copilărie și adolescență?, iar în al doilea rând, De ce există o descreștere a asumării riscului între adolescență și perioada adultă?. În același timp, mulți oameni de știință s-au întrebat ce îi împinge pe adolescenți să caute constant situațiile care implică un nivel ridicat de risc?
