Category Archives: Articole

Prevenția anxietății și depresiei prin modificarea îngrijorării excesive și a ruminației

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Cu toții știm că este mai ușor să previi îmbolnăvirea decât să tratezi boala. Practicile din sfera sănătății țintesc, pentru viitorul nu foarte îndepărtat, trecerea de la tratarea bolilor înspre predicția și detectarea cât mai timpurie a simptomelor și stoparea evoluției lor pentru a preveni instalarea bolii. Într-o societate ideală, focusul va fi orientat înspre sporirea sănătății și a longevității.

În sfera sănătății mentale multă vreme a fost prioritară dezvoltarea unor tratamente pentru tulburările deja instalate, însă în ultimii ani tot mai mulți cercetători au argumentată necesitatea unor programe eficiente de prevenție a tulburărilor mentale, care să mai reducă din povara și distresul resimție de către cei afectați. Este bine cunoscut faptul că tulburările de anxietate și depresie sunt printre cele mai frecvente probleme de sănătate mentală. Cei afectați resimt un distres semnificativ iar calitatea vieții lor se deteriorează adesea destul de mult.

Cercetările de până acum referitoare la programele preventive pentru anxietate și depresie au arătat că atunci când intervențiile au fost focalizate (au identificat factori de risc modificabili și au intervenit țintit pentru schimbarea lor) și selective (au fost oferite persoanelor aflate la risc pentru psihopatologie) s-au obținut rezultate mult mai bune decât în cazul intervențiilor preventive generale (programe generale de terapie; de ex. CBT) și universale (oferite tuturor, fără pre-selecția celor cu risc mai ridicat). Pornind de la aceste date, Topper et al. (2017) și-au propus să dezvolte un program de prevenție a depresiei și a tulburării de anxietate generalizată pentru tinerii cu nivele ridicate de ruminație și îngrijorare. Aceștia au argumentat că ruminația și îngrijorarea constituie un factor de risc modificabil – pe care ei l-au numit gânduri negative repetitive, care este prezent și în anxietate și în depresie.

Autorii au selectat 251 de elevi de liceu și studenți (15-22 ani), care prezentau niveluri ridicate de gânduri negative repetitive (îngrijorare și ruminație), pentru a participa la studiu. Unii dintre ei au primit 6 ședințe de intervenție de grup, alții au primit 6 ședințe din aceeași intervenție dar livrată prin intermediul internetului iar alții au fost puși pe o listă de așteptare, urmând să primească tratament după încheierea studiului. Rezultatele au fost măsurate imediat după intervenție și apoi după 3 și după 12 luni.

Intervenția preventivă a constat într-o formă modificată a Terapiei Cognitiv-Comportamentale Focusată pe Ruminație – un tratament  folosit cu succes pentru ameliorarea îngrijorărilor, ruminației, simptomelor depresive și pentru prevenție la pacienții cu simptome depresive reziduale (Watkins et al., 2011). Tratamentul a vizat:

  • identificarea gândurilor negative repetitive, antecedentele și funcțiile lor;
  • înlocuirea sau întreruperea acestui pattern de gândire, folosind strategii care promovează un stil de gândire alternativ funcțional, mai specific și mai focalizat și o abordare comportamentală adecvată.

În urma ambelor versiuni ale intervenției preventive (de grup sau pe internet) participanții au raportat o reducere semnificativă a gândurilor negative repetitive (îngrijorare și ruminație) dar și ameliorări semnificative ale simptomelor de anxietate generalizată și ale simptomelor de depresie în comparație cu participanții aflați pe lista de așteptare, care nu au raportat nicio ameliorare; efectele s-au menținut la 3 și 12 luni după tratament; totodată, prevalența depresiei la un an după tratament a fost semnificativ mai scăzută în cazul celor care au beneficiat de intervenție comparativ cu cei aflați pe lista de așteptare.

Rezumând, intervențiile preventive ce vizează în mod focalizat reducerea îngrijorării și a ruminației excesive par să fie eficiente pentru prevenția anxietății generalizate și a depresiei în cazul adolescenților și adulților tineri. Intervenția preventivă a ajutat la:

  • reducerea semnificativă a nivelurilor excesive de îngrijorare și ruminație;
  • ameliorarea semnificativă a simptomelor de anxietate și depresie;
  • scăderea prevalenței anxietății și depresiei un an mai târziu;

Articol recomandat:

Co-ruminația și depresia în adolescență: când discutarea problemelor cu prietenii poate face mai mult rău decât binePsih. Alexandra Marian

Bibliografie

Topper, M., Emmelkamp, P. M., Watkins, E., & Ehring, T. (2017). Prevention of anxiety disorders and depression by targeting excessive worry and rumination in adolescents and young adults: A randomized controlled trial. Behaviour Research and Therapy, 90, 123-136.

Watkins, E. R., Mullan, E., Wingrove, J., Rimes, K., Steiner, H., Bathurst, N., … & Scott, J. (2011). Rumination-focused cognitive-behavioural therapy for residual depression: phase II randomised controlled trial. The British Journal of Psychiatry, 199(4), 317-322.

Complet diferiți la 14 și la 77 de ani: personalitatea se schimbă

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Lăsând la o parte schimbările fizice, majoritatea oamenilor se gândesc la ei înșiși ca fiind aceeași persoană, neschimbată, de-a lungul întregii lor vieți. Perspectivă nu este însă întotdeauna aceeași în ceea ce-i privește pe ceilalți. Cui nu i s-a întâmplat să întâlnească întâmplător un prieten vechi, pe care nu l-a mai văzut de mulți ani și să remarce uimit: “Ce mult te-ai schimbat!” sau “Aproape că nu te-am recunoscut.”?

Este posibil să ne schimbăm felul de a fi? O echipă de cercetători de la Universitatea Edinburgh din Marea Britanie a încercat să ofere un răspuns acestei întrebări. Aceștia au condus cel mai lung studiu realizat vreodată despre trăsăturile de personalitate, căutând să afle dacă și cât de stabilă este personalitatea în decursul vieții.

Personalitatea, conform definiției profesorului de psihologie David Funder “se referă la pattern-urile caracteristice de gândire, emoție și comportament, ale unui individ, alături de mecanismele psihologice – ascunse sau nu – din spatele acestor pattern-uri”.

În literatura psihologică, trăsăturile de personalitate sunt în general considerate a fi stabile. Date ce provin din studii care acoperă 30, 40 de ani de viață, cel mai adesea cuprinzând perioada dintre adolescență și vârsta adultă sau de la vârsta adultă la vârsta a treia, sugerează că trăsăturile de personalitate nu se schimbă în timp. Pornind de la aceste evidențe, autorii acestui studiu și-au propus să măsoare cât de stabilă este personalitatea pe un interval și mai lung de timp, care să acopere adolescența, vârsta adultă și vârsta a treia.

Astfel, Deary și colegii săi (2016) au accesat date dintr-un studiu realizat în 1950 în Scoția, în care 1208 copii cu vârsta de 14 ani au fost evaluați de către profesorii lor pe baza unor chestionare care evaluau 6 trăsături de personalitate: (1) încredere în sine, (2) perseverență, (3) stabilitatea dispoziției, (4) conștiinciozitate, (5) originalitate, (6) dorința de a excela.

63 de ani mai târziu, cercetătorii au reușit să contacteze 635 de persoane dintre cele 1208 evaluate inițial și dintre acestea 174 au fost de acord să repete evaluarea. Aflați acum la vârsta de 77 de ani, participanții s-au evaluat ei înșiși pe aceleași șase trăsături de personalitate, folosind exact aceleași chestionare. În plus, au nominalizat și un prieten apropiat sau o rudă care să îi evalueze. Cercetătorii au comparat apoi rezultatele evaluărilor de la 14 ani, cu cele realizate 63 de ani mai târziu, la vârsta 77 de ani, pentru a vedea dacă găsesc vreo asemănare între ele.

Contrar așteptărilor, cercetătorii nu au găsit asemănări semnificative pentru niciuna dintre cele șase trăsături de personalitate măsurate la 14, respectiv 77 de ani, ca și cum cele două evaluări ar fi fost făcută unor persoane total diferite. Aceste rezultate sugerează că trăsăturile de personalitate nu sunt stabile peste perioade foarte lungi de timp (63 de ani) și personalitatea la vârsta a treia poate fi foarte diferită de diferită față de cea din adolescență.  

Rezultatele au fost o surpriză pentru cercetători deoarece, așa cum am menționat mai sus, majoritatea studiilor anterioare arătaseră o relativă stabilitate a personalității pentru intervale de zeci de ani. În mod asemănător, Deary și colegii săi (2016) se așteptau ca rezultatele lor să confirme că personalitatea rămâne neschimbată pentru o perioadă chiar și mai lungă de timp (63 de ani).

Căutând să-și explice rezultatele diferite de cele ale studiilor anterioare cercetătorii au analizat mai multe studii și au observat că:

  • adolescența este o perioadă de învățare intensă și plină de experiențe noi care duc la mult mai multe schimbări mici dar frecvente în personalitate care, peste timp, se constituie în schimbări substanțiale. Chiar și pentru perioade relativ scurte de timp, asocierile între două evaluări ale personalității sunt mult mai slabe în copilărie decât la vârsta adultă, indicând schimbarea personalității. Cercetătorii atrag însă atenția că alte studii anterioare care au măsurat stabilitatea personalității din copilărie ar fi trebuit să fie  afectate în același fel, totuși ele au arătat stabilitate pentru perioade de 30 de ani.
  • Evaluarea personalității la vârsta a treia a fost făcută mai târziu (la 77 ani) comparativ cu majoritatea studiilor anterioare. Schimbările în circumstanțele de viață și declinul abilităților fizice și cognitive de la această vârstă ar putea duce la schimbări de personalitate.
  • Studiile anterioare au indicat o stabilitate relativă, nu o stabilitate perfectă a personalității. Acestea sugerează că personalitatea este supusă unor schimbări mici dar constate pe parcursul vieții, fapt confirmat de corelațiile privind stabilitatea care tind să fie mai slabe pe intervale lungi de timp (adică cu cât intervalul de timp este mai lung cu atât asemănările între două evaluări sunt mai puține).
  • La vârsta adultă personalitatea tinde să fie cea mai stabilă;

Așadar, o posibilă explicație pentru rezultatele diferite ar putea fi dată de noutatea acestui studiu și anume că a evaluat stabilitatea personalității pe cel mai lung interval de timp măsurat vreodată (63 de ani), cuprinzând atât adolescența cât și vârsta a treia, care sunt considerate a fi perioade de schimbări mai rapide în personalitate. Studiile anterioare nu au cuprins ambele intervale de schimbări mai rapide.  

Rezumând, Deary și colegii săi (2016) au evaluat stabilitatea personalității pe cel mai lung interval de timp măsurat vreodată – 63 de ani. Rezultatele lor au arătat că personalitatea nu este stabilă așa cum se credea până acum, ci este supusă unei serii de schimbări relativ mici, dar constante în decursul vieții. Prin urmare, datorită acestor schimbări graduale personalitatea poate părea stabilă pe intervale scurte de timp (schimbările sunt mici, nesesizbile), dar cu cât intervalul între măsurătorile personalității este mai mare cu atât schimbările în personalitate sunt mai evidente. Rezultatele acestui studiu, publicat în jurnalul Psychology and Aging, sugerează că pe un interval de 63 de ani, personalitatea se schimbă “dincolo de recunoaștere”.

Bibliografie

Harris, M. A., Brett, C. E., Johnson, W., & Deary, I. J. (2016). Personality stability from age 14 to age 77 years. Psychology and Aging, 31(8), 862.

Funder D. C. (2013). The Personality Puzzle (6th ed.). New York, NY: Norton.

Cum ne reglăm emoțiile?

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Într-un nou studiu, publicat în 2017 în Jurnalul Psychological Bulletin, un grup de cercetători americani a arătat că tindem să folosim trei tipuri mari de strategii pentru a ne regla emoțiile. Cum ne reglăm emoțiile?

Modul în care ne facem managementul emoțiilor influențează starea noastră de sănătate fizică și mentală dar și relațiile noastre sociale. Mare parte dintre tulburările mentale sunt relaționate cu dificultăți de reglare emoțională.

Reglarea emoțională se referă la răspunsul nostru emoțional la o anumită situație. Mauss et al. (2007) o definește drept “încercarea deliberată sau automată a unei persoane de a influența ce emoții să aibă, când și cum să le aibă și cum să le exprime”.

Cu alte cuvinte, “emoțiile sunt maleabile, ceea ce înseamnă că noi le putem controla“. Putem diminua, intensifica sau menține intensitatea emoției, în funcție de scopurile pe care le avem.” spune medicul psihiatru Radu Vrasti. James Gross (2002), un cercetător de referință în domeniul emoțiilor, crede că “una dintre cele mai mari provocări ale vieții noastre este capacitatea de a ne controla emoțiile”.

Oamenii folosesc diferite strategii de reglare emoțională. Cele mai comune sunt: acceptarea, evitarea, distragerea atenției, supresia expresivă (încercarea de a inhiba sau reduce exprimarea comportamentală a trăirilor emoționale), mindfulness, rezolvarea de probleme, reevaluarea cognitivă (reinterpretarea unei situații pentru a-i schimba relevanța emoțională), ruminația (gânduri negative repetitive) sau îngrijorarea. De exemplu, o persoană care este stresată pentru că urmează să țină un discurs în public ar putea încerca să își distragă atenția de la discurs pentru a se calma. O persoană care este furioasă pe partenerul/ partenera de cuplu ar putea folosi supresia, încercând să își țină emoția negativă numai pentru sine. O persoană cu fobie socială, care se teme de interacțiunile în grupuri nefamiliare, ar putea evita să meargă la un eveniment public. Etc…

Autorii studiului de față au observat că literatura psihologică include multe strategii diferite de reglare emoțională, dar există puține date despre cum se relaționează unele cu altele. Ei cred că gruparea lor în categorii mai restrânse ar putea oferi oamenilor modalități și instrumente mai eficiente de a-și regla emoțiile.

Astfel, cercetătorii au analizat sute de studii care au raportat asocieri între diferitele strategii de reglare emoțională pe care oamenii tind să le folosească pentru a-și face managementul emoțiilor negative. Aceștia au analizat care sunt trăsăturile lor comune și apoi au încercat să le grupeze în categorii mult mai simple.

Au descoperit că oamenii tind să folosească mai multe strategii simultan. Dacă una dintre ele nu funcționează, trec imediat la următoarea. Pe baza caracteristicilor comune găsite, ei au grupat aceste strategii în trei categorii principale:

  1. Dezangajare emoțională
  2. Fixarea pe stările negative (sau prezervarea cognitivă aversivă)
  3. Angajament adaptativ

Dezangajarea emoțională include strategii precum distragerea atenției și evitarea. Când folosim aceste strategii încercăm să ne simțim mai bine îndreptându-ne gândurile și atenția în altă parte, “evadând” din momentul prezent.

Fixarea pe stările negative include strategii precum ruminația. Când folosim strategiile din această categorie tindem să rămânem blocați în gândurile negative repetitive despre eșecurile personale sau de autoînvinovățire.

Angajamentul adaptativ include strategii precum acceptarea și rezolvare de probleme. Când folosim aceste strategii tindem să fim flexibili și încercăm să ne simțim mai bine căutând soluții la probleme sau acceptând ceea ce nu putem schimba.

Cercetătorii cred că cele mai utile strategii sunt cele din categoria angajamentului adaptativ, dar subliniază că și strategiile din celelalte două categorii pot fi utile în anumite contexte. De exemplu, atunci când ruminăm ne gândim intens la problemele noastre și le analizăm în profunzime. Acest proces analitic ne-ar putea ajuta să explorăm variante și să găsim soluții la problemele noastre.

Unul dintre cele mai așteptate rezultate ale reglării emoționale este descreșterea intensității și duratei emoțiilor negative disfuncționale. Există însă situații în care strategia folosită este nesănătoasă. De exemplu, unele persoane apelează la abuzul de alcool sau droguri ca modalitate de a-și schimba emoțiile și de a se simți mai bine.

Așadar, modul în care ne reglăm emoțiile are efect asupra felului în care ne simțim dar și asupra relațiilor și activităților noastre. O interacțiune sănătoasă presupune să ne ajustăm și să ne coordonăm emoțiile cu cei din jur în diferite contexte. De exemplu, ne poate fi de ajutor dacă reușim să ne calmăm într-o situație tensionată sau să acceptăm părerea cuiva cu care nu suntem de acord.

Bibliografie

Gross, J.J. (2002). Emotion regulation: Affective, cognitive and social consequences, Psychophysiology, 39, 281-291.

Mauss I.B., Bunge S.A., Gross J.J. (2007): Automatic emotion regulation, Social and Personality Psychology Compass, 1 : 1-22.

Naragon-Gainey, K., McMahon, T. P., & Chacko, T. P. (2017). The structure of common emotion regulation strategies: A meta-analytic examination.

Programele de mindfulness pe harta sănătății mentale

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

În ultimul sfert de secol, cercetătorii din domeniul psihologiei au emis o mulțime de idei despre motivele pentru care medităm. Unii au argumentat că este un mod de a combate stresul. Alții au sugerat că ne ajută să prevenim depresia. Iar alții i-au conferit beneficii la o scară mai largă, propunând ideea că ne ajută să facem față mai bine suferinței existențiale.

Programele de mindfulness pe harta sănătății mentalePrivite la început ca ceva hippie  și ciudat, practicile orientale de meditație au devenit în scurtă vreme foarte populare în Occident. Pe scurt, oameni de toate categoriile și națiile – directori de companii foarte, foarte ocupați, artiști, sportivi de performanță, adolescenți liberi și rebeli, oameni trecuți de prima tinerețe, nevoiași sau milionari, aparent neintersectabili pe traiectoria vieții, găsesc un punct de întâlnire în practica meditației mindfulness.

De ce ar alege acești oameni să stea tăcuți, cu ochii închiși, eventual cu picioarele încrucișate, focusându-se asupra respirației și încercând să își calmeze mintea?

O posibilă motivație: pentru a scăpa de suferință; oamenii trăiesc uneori descumpăniți, iritați, sictiriți în banalitatea cotidiană; nu se mai înțeleg pe ei înșiși și cu ei înșiși; nu se mai pot preocupa de problemele existențiale majore ori să-și valorifice potențialul. O altă posibilă motivație: pentru a se elibera de stres, de extenuare, de supraîncărcarea cu informație. Poate cu speranța fericirii. Și, desigur, unii oamenii care duc o viață bună și se simt împliniți practică meditația ca o formă de igienă mentală și de dezvoltare personală.

Pe scurt, meditația mindfulness (sau meditația contemplativă) se referă la un proces care duce la o stare mentală caracterizată de conștientizarea experienței prezente, observând gândurile proprii, senzațiile corporale, emoțiile, oricare și oricâte ar fi ele, cu deschidere, curiozitate și acceptare (Jon Kabat-Zinn, 2003). Scopul meditației este nu de a scăpa de gândurile și de emoțiile noastre, ci de a le conștientiza și de a învăța cum să trăim cu ele. Ne putem imagina că gândurile noastre sunt ca norii. Norii vin și pleacă. Indiferent de grosimea norilor, deasupra lor, albastrul cerului rămâne nesfârșit. La fel ca norii și gândurile noastre sunt efemere, ele vin și pleacă. Noi însă nu suntem gândurile noastre. Noi suntem ca cerul care niciodată nu vine, niciodată nu pleacă, e mereu prezent.

Merită amintit că există și alte forme de meditație. De exemplu, meditația concentrativă – care presupune o formă de focalizare intensă, extremă a atenției asupra unui singur element; sau meditația transcedentală – care presupune repetarea unei mantre timp de câteva minute, cu scopul de a transcede într-o stare total lipsită de efort.

Mark Williams și Jon Kabat-Zin (2011), doi cercetători de referință pentru studiu meditației mindfulness aplicată în medicina comportamentală și psihologie, documentează traseul parcurs de practicile meditative străvechi până la întâlnirea lor cu știința. Ele își au rădăcinile în învățăturile buddhiste sacre practicate în mănăstirile din Asia în urmă cu 5000 de ani. Moștenite peste milenii, au fost practicate timp de multe decenii în retreat-urile și clinicile asiatice. Au intrat în conștiința populară vestică abia pe la începutul anilor ’80, când profesioniști din aria medicinei comportamentale s-au orientat spre noi moduri de a reduce stresul major asociat cu bolile cronice sau incurabile. Două momente importante marchează începutul integrării meditației mindfulness în știință:

  1. În 1979, John Kabat-Zinn a pus bazele primului program de reducere a stresului pe baza tehnicilor de meditație mindfulness; acesta a fost dezvoltat pentru a-i ajuta pe oamenii care sufereau de probleme de sănătate cronice ori incurabile să facă mai bine față stresului asociat cu boala.
  2. În 2002, Zindel Segal, Mark Williams, și John Teasdale au dezvoltat terapia cognitivă bazată pe mindulness, cu scopul de a-i ajuta pe cei care au suferit episoade depresive majore să prevină recurența lor.

Aceste programe au acumulat suficient suport științific încât să pună bazele celui de-al treilea val de psihoterapii moderne (orientările terapeutice majore din psihologie au cunoscut mai multe etape: primul val a fost terapia comportamentală, al doilea val a fost marcat de terapiile cognitiv-comportamentale).

În anii ce au urmat, tot mai mulți psihologi au preluat tehnicile de meditație mindfulness. Lăsând la o parte ezoterismul oriental și încărcătura lor religioasă, le-au integrat în programe psihoterapeutice și au început să cerceteze de ce și cum funcționează și să le cartografieze eficiența pe harta tulburărilor mentale.

Jon Kabat-Zinn (2003) și Bishop și Hayes (2004) subliniază că ideea ce stă la baza meditației mindfulness este că prin reglarea atenției și orientarea spre momentul prezent cu deschidere, curiozitate și acceptare putem combate efectele stresului dăunător. Astfel: focusarea în prezent ne ajută să eliminăm cauzele stresului care cel mai adesea sunt plasate în trecut sau viitor; învățând să acceptăm experiențele vieții, reacționând într-o manieră mai degrabă reflectivă decât reflexivă, ne ajută să eliminăm comportamentele de evitare a experiențelor nedorite, ce se consideră că sunt responsabile de multiplicarea suferinței și menținerea multora dintre tulburările mentale; controlul respirației echilibrează răpunsurile sistemului nervos simpatic și parasimpatic, eliminând simptomele corporale ale distresului.

Programele terapeutice bazate pe meditația mindfulness au câteva trăsături esențiale, care le deosebesc meditația simplă sau de alte programe terapeutice. Crane și colegii săi (2016) clarifică aceste trăsături într-un studiu publicat în jurnalul Psychological Medicine: (1) Reunesc teorii și practici ale tradițiilor contemplative (mediație, yoga), științei și disciplinelor majore ale medicinei, psihologiei și educației. (2) Caută să abordeze cauzele suferinței umane și modul de a o diminua. (3) Fac asta prin încercarea de a construi o nouă relație cu experiențele de viață, relație caracterizată de focusarea atenției pe momentul prezent și pe acceptare lui. (4) Își propun să dezvolte o mai bună reglare a atenției, comportamentului și emoțiilor și să cultive bucuria, compasiunea și înțelepciunea. (5) Prin practica meditației mindfulness angajează participanții într-un proces de învățare prin experiență, baza pe introspecție și exerciții care le dezvoltă înțelegerea.

Cum se reunesc toate aceste trăsături pentru a produce un efect terapeutic? De exemplu, o persoană care întârzie la o ședință importantă la serviciu, s-ar putea să observe că pe lângă stresul de a întârzia se stresează în plus și din cauza gândului că toți colegii vor crede că este iresponsabilă. Apelând la o formă de terapie bazată pe mindfulness ar putea învăța să-și observe acest gând ca pe un eveniment mental. Să-i observe efectele asupra corpului și modul în care acesta generează și mai multe sentimente și gânduri care nu fuseseră parte din situația inițială. Treptat ajunge să înțeleagă că aceste gânduri nu sunt neapărat o reprezentare validă a realității.

Popularitatea crescândă a meditației mindfulness și a programelor bazate pe ele (ex. reducerea stresului prin tehnici de mindfulness, terapia cognitivă bazată pe mindfulness), sugerează că oamenii le găsesc de ajutor. Și, într-adevăr, sute de cercetări din psihologie se adaugă în fiecare an suportului științific consistent existent, privind eficiența acestor programe, mecanismele prin care practicarea meditației mindfulness duce la schimbare, sau cum se schimbă structura și funcționarea creierului prin practicarea meditației mindfulness. American Mindfulness Research Association (AMRA) înființată în 2013 cu scopul de a susține cercetarea și de a consolida baza de evidențe științifice despre mindfulness, ilustrează, în graficul de mai jos, amploarea fenomenului. Dacă în 1980 nu exista nici o cercetare științifică despre mindfulness, sau în 2000 s-au făcut 12 cercetări, în 2015 numărul studiilor publicate într-un singur an, în jurnale academice serioase, a ajuns la 674. Numai (AMRA) oferă o bază de date cu peste 4000 de cercetări despre mindfulness (fără a cuprinde și celelalte forme de meditație) dintr-o perspectivă a psihologiei contemplative și dintr-o perspectivă practică.grafic_cercetare_mindfulness

Cele mai tangibile rezultate ale practicării meditației mindfulness sunt felul în care reduce stresul, simptomele de anxietate și depresie. În prezent, acestea sunt cele mai răspândite probleme de sănătate mentală. Unii cercetătorii au numit stresul “ciuma neagră”, alții au numit depresia “boala secolului XXI”.

Mai mulți cercetători au analizat efectele terapiilor bazate pe mindfulness pentru o arie largă de probleme, reunind date din zeci de studii ce au inclus în total mii de oameni.

Piet și Hougaard (2011) au arătat că terapia cognitivă bazată pe mindfulness a redus semnificativ riscul de recădere, pentru pacienții cu depresie majoră aflați în remisie. Kuyken și colegii săi (2016) confirmă aceste rezultate. Mai mult decât atât, Hofmann și colegii săi (2010) au arătat că terapiile bazate pe mindfulness au nu doar un efect prevenitv, ci ajută și la ameliorarea semnificativă a simptomelor acute de depresie și a simptomelor de anxietate. Terapia a ajutat și la ameliorarea moderată a simptomelor acute de depresie și a simptomelor de anxietate asociate cancerului.

Khoury și colegii săi (2013) au analizat efectele terapiilor bazate pe mindfulness reunind datele din 209 studii ce au inclus 12145. Concluzia lor a fost că aceste terapii sunt în special eficiente pentru reducerea anxietății, depresiei și stresului, fiind mult mai eficiente în tratarea tulburărilor psihologice decât în tratarea simptomelor asociate cu probleme medicale.

În ultimii ani a crescut interesul pentru programele psihoterapeutice online. Spijkerman, Pots și Bohlmeijer (2016) și-au dorit să afle care sunt efectele intervențiilor online bazate pe mindfulness. Acești au analizat 15 studii riguroase și au concluzionat că terapiile online bazate pe mindfulness au cel mai mare efect asupra reducerii stresului, cele mai bune rezultate obținându-se dacă terapiile sunt ghidate de un terapeut. S-au obținut efecte mai mici dar importante și pentru anxietate și depresie.

Stresul cauzează inflamație, slăbește sistemul imunitar, afectează funcționarea creierului (în special cortexul prefrontal, responsabil, printre altele, cu raționamentul și luarea deciziilor) și este un factor de risc major pentru o mulțime de probleme de sănătate serioase, de la boli cardiovasculare sau cancer la depresie. S-a arătat că meditația mindfulness ajută la ameliorarea stresului, îmbunătățiea funcționării sistemului imunitar și reducerea inflamației din organism. De asemenea, s-au obținut beneficii și pentru reducerea abuzului de substanțe și îmbunătățirea comportamentului alimentar.

Rezumând, programele psihoterapeutice bazate pe mindfulness s-au dezvoltat la intersecția dintre cultura pragmatică a Occidentului cu universul profund spiritual al Orientului, dizolvând barierele dintre cele două lumi. Au intrat în cultura vestică la începutul anilor ’80 când a fost dezvoltat primul program de combatere a stresului prin tehnici de meditație mindfuness și mai târziu au fost adoptate de psihologie, odată cu dezvoltarea terapiei cognitive bazate pe mindfulness. De atunci au fost treptat integrate în practicile terapeutice uzuale din medicină, psihologie și neuroștiințe. În ultimii ani, chiar și domeniul afacerilor și sistemele de învățământ și-au îndreptat atenția spre practicile mindfulness.

Bibliografie

Crane, R. S., Brewer, J., Feldman, C., Kabat-Zinn, J., Santorelli, S., Williams, J. M. G., & Kuyken, W. (2016). What defines mindfulness-based programs? The warp and the weft. Psychological Medicine, 1-10.

Hofmann, S. G., Sawyer, A. T., Witt, A. A., & Oh, D. (2010). The effect of mindfulness-based therapy on anxiety and depression: A meta-analytic review. Journal of consulting and clinical psychology, 78(2), 169.

Kabat-Zinn, J. (2003). Mindfulness-based interventions in context: Past, present, and future. Clinical Psychology: Science and Practice, 10, 144 –156

Khoury, B., Lecomte, T., Fortin, G., Masse, M., Therien, P., Bouchard, V., … & Hofmann, S. G. (2013). Mindfulness-based therapy: a comprehensive meta-analysis. Clinical psychology review, 33(6), 763-771.

Kuyken, W., Warren, F. C., Taylor, R. S., Whalley, B., Crane, C., Bondolfi, G., … & Segal, Z. (2016). Efficacy of mindfulness-based cognitive therapy in prevention of depressive relapse: an individual patient data meta-analysis from randomized trials. JAMA Psychiatry, 73(6), 565-574.

Williams, M. G. & Kabat-Zinn, J. (2011): Mindfulness: diverse perspectives on its meaning, origins, and multiple applications at the intersection of science and dharma, Contemporary Buddhism: An Interdisciplinary Journal, 12(1), 1-18.

Piet, J., & Hougaard, E. (2011). The effect of mindfulness-based cognitive therapy for prevention of relapse in recurrent major depressive disorder: a systematic review and meta-analysis. Clinical psychology review, 31(6), 1032-1040.

Spijkerman, M. P. J., Pots, W. T. M., & Bohlmeijer, E. T. (2016). Effectiveness of online mindfulness-based interventions in improving mental health: A review and meta-analysis of randomised controlled trials. Clinical psychology review, 45, 102-114.

Depresia perinatală și dezvoltarea creierului la copii

Psiholog Alexandra Marian

Autor

Psih. Alexandra Marian

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Depresia perinatală și dezvoltarea creierului la copiiDepresia a fost supradenumită „tulburarea secolului XX” și este o cauză primară de dizabilitate în majoritatea țărilor lumii. Statisticile înclină balanța înspre femei în ceea ce privește prevalența tulburării, iar în perioada sarcinii vulnerabilitatea femeilor este mai crescută. Cercetările recente acumulează tot mai multe dovezi că depresia perinatală (în timpul și imediat după naștere), se relaționează cu o serie de consecințe negative în ceea ce privește dezvoltarea intrauterină a fetusului și dezvoltarea ulterioară cognitivă, emoțională și socială a copilului (de exemplu: probleme de gestionare a emoțiilor, anxietate, comportamente opoziționiste, deficite atenționale, etc.) (Herba, Glover, Ramchandani, Rondon, 2016). Prin urmare, depresia maternă este catalogată ca fiind o problemă de sănătate globală.

Cum apar efectele negative în dezvoltarea copiilor?

Studii recente au evidențiat modificări în structura cerebrală a copiilor ale căror mame au avut depresie în timpul sau imediat după naștere. De exemplu, un studiu realizat în 2016 de cercetători canadieni ne arată că severitatea simptomelor de depresie maternă, evaluate pe parcursul celor trei trimestre de sarcină, dar și la 2-3 luni postnatal se asociază cu o dezvoltare atipică a creierului (ex. grosime corticală mai redusă, difuzivitate mai scăzută a substanței albe) la copiii acestora, evaluați la vârsta preșcolară (Lebel et al., 2016).

Cu ajutorul RMN și DTI (metode de neuroimagistică prin care se poate observa structura substanței albe și cenușii din creier), cercetătorii au pus în evidență două regiuni cerebrale care au prezentat o densitate corticală scăzută în relație cu simptomele de depresie perinatală. Este vorba despre arii corticale din lobul frontal drept și regiuni din lobii temporali. Aceste regiuni corticale stau la baza unor funcții cerebrale importante, cum ar fi inhibiția cognitivă (care ne poate fi de folos atunci ne dorim să reprimăm gânduri sau amintiri neplăcute sau atunci când vrem să favorizăm o acțiune nouă, în detrimentul unui răspuns automat) și controlul atențional (capacitatea de a ne menține atenția într-o activitate, pe o perioadă mai lungă de timp). O difuzivitate scăzută în substanța albă a fost observată în câteva arii din cortexul frontal, implicate în comunicarea eficientă a unor regiuni cerebrale responsabile cu procesarea și reglarea emoțiilor, luarea de decizii, etc. (Lebel et al., 2016).

Autorii studiului sugerează că particularitățile evidențiate în structura cerebrală pot fi o expresie a maturizării premature a creierului copiilor expuși la simptomele de depresie maternă, manifestate înainte și imediat după naștere. Depresia maternă perinatală, acționând ca o experiență negativă timpurie, poate “forța” maturizarea cerebrală prin angajarea prematură a unor procese care contribuie la specializarea creierului pentru funcționarea eficientă în mediul ecologic. Însă această maturizare prematură poate restrânge perioada în care creierul este sensibil la stimulările și particularitățile mediului în care îi este dat să funcționeze. (Lebel et al., 2016). Astfel, conexiuni cerebrale folosite rar (dar care ar putea fi întrebuințate ulterior) pot fi eliminate prematur. Practic, copilul vine în lume cu un creier deja specializat pentru un anumit mediu, lucru care poate atrage alterări în funcționarea cognitivă, emoțională și comportamentală de-a lungul vieții.

Cercetătorii ne atrag atenția că grosimea redusă a cortexului în lobul frontal este o caracteristică des întâlnită în studiile pe copii și adolescenți diagnosticați cu depresie sau cu risc pentru dezvoltarea tulburării. Concordanța dintre rezultatele acestui studiu și ale celor pe adolescenți cu depresie ne sugerează că structura cerebrală ar putea fi un posibil mecanism prin intermediul căruia copiii mamelor care au manifestat depresie perinatală sunt mai vulnerabili riscului de a dezvolta depresie (Lebel et al., 2016).

Care sunt mecanismele care explică efectele negative asociate depresiei perinatale?

Un potențial mecanism menționat de autori implică alterarea funcționării axei HPA (axa hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenală), care este principalul sistem al organismului de răspuns la stres, asigurând comunicarea între sistemul nervos central și sistemul endocrin. În situații de stres, axa HPA produce cortizol (hormon al stresului) care mobilizează organismul să acționeze corespunzător situației. În cazul în care funcționarea axei HPA este alterată, se eliberează cortizol și în situații în care nu există un pericol real, lucru care produce reacții necorespunzătoare ale organismului și efecte negative pe termen lung (cum ar fi modificarea unor regiuni cerebrale).

Un alt mecanism care să explice modificările structurale observate în creierul copiilor ar putea viza nutriția mamei din timpul sarcinii. Concentrații scăzute de fier, vitamina D și iod din dieta mamei au fost asociate cu anomalii în dezvoltarea cerebrală a fătului și a copilului (Herba et al., 2016).

Cum putem interveni pentru a reduce efectele negative?

În ceea ce privește tratamentul farmacologic, sunt studii care ne arată că administrarea de ISRS (inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei –  o categorie de antidepresive folosite în tratamentul depresiei majore și a tulburărilor de anxietate) la mamele cu depresie produce efecte negative în ceea ce privește comunicarea dintre diferite rețele corticale din creierul copilului. De exemplu, în cazul copiilor expuși prenatal la acțiunea ISRS se observă o comunicare mai lentă între cele două emisfere ale creierului (Videman et al., 2016).

Prin urmare, s-ar părea că controlul simptomelor de depresie maternă cu ajutorul medicației nu atrage un rezultat mai favorabil asupra dezvoltării și funcționării cerebrale a copiilor acestora. Atunci ce este de făcut? Se pare că linia de interveție care a dat rezultate pozitive atât în cazul mamelor cu un statut socio-economic scăzut, cât și  pentru cele cu un statut socio-economic ridicat, pune accentul pe dezvoltarea de interacțiuni sensibile mamă-copil (caracterizate de sincronia părinte-copil la nivel de expresii faciale, elaborarea gânguritului copilului, sensibilitate la semnalele copilului, etc.) (Herba et al., 2016). O astfel de relație oferă căldură, confort și siguranță, elemente care contribuie la dezvoltarea unei relații de atașament securizant; ulterior, această relație va constitui baza în funcție de care se vor dezvolta legăturile copilului cu persoanele din mediul său proxim.

Așadar, depresia maternă din timpul sau de după sarcină poate induce modificări în dezvoltarea creierului la copii, iar aceste modificări pot predispune copiii la diverse dificultăți în plan emoțional, cognitiv și comportamental. Deși medicația poate contribui la stabilizarea și controlul depresiei materne, se pare că educarea mamelor în vederea adoptării unei relații sensibile cu propriul copil îl poate feri pe acesta de anumite probleme care ar putea apărea pe parcursul dezvoltării sale. Totodată, legătura formată cu copilul îi poate oferi mamei sens, stabilitate și optimism în ceea ce privește viitorul.

Depresia se poate trata online și în România! Clinica online DEPRETER oferă românilor de pretutindeni ajutorul de care au nevoie în caz de depresie: evaluare și diagnostic, tratament psihologic, ședințe online cu un psihoterapeut, forum de discuții cu alți pacienți. Accesați www.depreter.ro pentru terapia depresiei. [noiembrie 2018]

Bibliografie

Herba, C. M., Glover, V., Ramchandani, P. G., & Rondon, M. B. (2016). Maternal depression and mental health in early childhood: an examination of underlying mechanisms in low-income and middle-income countries. The Lancet Psychiatry, 3(10), 983-992.

Lebel, C., Walton, M., Letourneau, N., Giesbrecht, G. F., Kaplan, B. J., & Dewey, D. (2016). Prepartum and postpartum maternal depressive symptoms are related to children’s brain structure in preschool. Biological psychiatry, 80(11), 859-868.

Videman, M., Tokariev, A., Saikkonen, H., Stjerna, S., Heiskala, H., Mantere, O., & Vanhatalo, S. (2016). Newborn brain function is affected by fetal exposure to maternal serotonin reuptake inhibitors. Cerebral Cortex, DOI: 10.1093/cercor/bhw153.

Credințele despre emoții și fobia socială

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Credințele despre emoții și fobia socialăIeșirile în oraș cu prietenii, sau la evenimente ce oferă prilejul de a cunoaște oameni interesanți, sunt pentru mulți motive de bucurie.

Persoanele cu fobie socială însă nu simt bucurie în aceste situații, ci un distres major. De ce le este teamă? Pe scurt, de interacțiunile cu oamenii.

Dacă am încerca, într-un exercițiu de imaginație, să observăm cum arată viața de zi cu zi pentru cineva care suferă de fobie socială, am vedea o persoană care trăiește stări intense de nesiguranță, neliniște, tensiune atunci când face cunoștință cu cineva sau dacă se întâmplă să fie în centrul atenției, dacă este supravegheată de către profesor în timp ce scrie la un examen sau dacă este observată de către colegi sau șef desfășurând o sarcină la servici, dacă trebuie să întâlnească persoane importante, sau pur și simplu când este pusă în situația de a mânca, vorbi în public sau de a-i privi pe ceilalți în ochi. Inima îi bate cu putere, se înroșește la față, tremură, este copleșită de gânduri negative legate de propria inadecvare și de cât de aspru o vor judeca ceilalți și tot ce își dorește este să scape din aceste situații. Evitarea interacțiunilor sociale nu este însă o soluție, ci dimpotrivă, perpetuează fobia. Ce se poate face atunci? În studiile de psihologie, un rol important în dezvoltarea și menținerea fobiei sociale este atribuit gândurilor/credințelor iraționale despre sine și despre ceilalți. Pentru ameliorarea simptomelor, tratamentul conține mai multe etape. Una dintre ele  constă în identificarea gândurilor/credințelor iraționale specifice și schimbarea lor.

Gândesc persoanele cu fobie socială diferit față de alți oameni?

Da și nu. Cu toții putem avea din când în când aceste gânduri. Diferența este că la personele cu fobie socială acestea sunt mult, mult mai frecvente și mai intense. Profesorul de psihologie Stefan Hofmann a organizat credințele persoanelor cu fobie socială în trei categorii principale:

  1. Credințe despre situațiile sociale: își stabilesc obiective nerealiste și au așteptări excesiv de înalte privind propria performanță socială; cred că valoarea lor este dată de modul în care îi evaluează ceilalți și prin urmare se tem că vor fi aspru judecați; cred că le lipsesc abilitățile sociale de a comunica cu ceilalți și că nu pot face față interacțiunii; cred că vor suferi consecințe dezastruoase din cauza comportamentului lor;
  2. Credințe despre sine: au o părere negativă despre propria persoană în situațiile sociale (ex. “sunt de neiubit”, “sunt inadecvat/ inadecvată”); își îndreaptă atenția excesiv asupra propriului comportament inadecvat;
  3. Credințe despre emoții: cred că nu își pot controla emoțiile și că acestea nu pot fi schimbate;

Până în prezent, cercetările psihologice au acordat multă atenție primelor două categorii de credințe, însă, în ciuda emoțiilor intense trăite de persoanele cu fobie socială, credințele acestora despre emoții au fost puțin studiate. Se cunoaște doar că, în general, oamenii diferă în credințele lor despre emoții. Unii cred că emoțiile sunt entități fixe, care nu pot fi controlate sau schimbate. Alții cred că emoțiile sunt maleabile și oricine poate învăța să își schimbe sau să își controleze propriile emoții. Aceste credințe sunt adesea inconștiente.

Ce cred despre emoții persoanele cu fobie socială?Credințele despre emotii si fobia sociala

În încercarea de a oferi un răspuns, un grup de cercetători din Australia și SUA a realizat un studiu în care a măsurat și comparat credințele despre emoții, stresul, anxietatea și starea de bine la adulți cu fobie socială și la adulți sănătoși. Mai specific, au măsurat:

(1) credințele despre emoții: credințele despre maleabilitatea emoțiilor în general, credințele despre maleabilitatea propriilor emoții, credințele despre maleabilitatea anxietății lor sociale;

(2) stresul și anxietatea: stresul perceput, anxietatea ca trăsătură, anxietatea în interacțiunile sociale;

(3) starea de bine: stima de sine, satisfacția cu viața, afectul pozitiv, afectul negativ;

Au descoperit că persoanele cu fobie socială, spre deosebire de cele sănătoase, cred că emoțiile lor, emoțiile în general și anxietatea lor socială nu pot fi schimbate sau controlate. Credințele despre fixitatea emoțiilor au prezis un nivel ridicat de stres, anxietate ridicată și stare de bine scăzută, adăugând o suferință suplimentară celei generate de fobia socială. De asemenea, persoanele cu fobie socială au avut un nivel mai scăzut al stimei de sine și afect negativ mai ridicat comparativ cu persoanele sănătoase.

Aceste credințe indică percepția lipsei de control asupra propriilor emoții. În contrast, persoanele sănătoase credeau că emoțiile pot fi schimbate îndicând percepția unui control ridicat asupra lor.

Rezultatele au fost publicate în 2014, în Australian Journal of Psychology, acesta fiind unul dintre primele studii care a investigat credințele despre emoții la persoanele cu fobie socială.

De ce contează aceste rezultate?

(1) Datorită implicațiilor pe care le au pentru tratament. Pacienții care cred că nu își pot controla și schimba emoțiile și simptomele fobiei sociale, care consideră că ele sunt trăsături fixe de personalitate mai degrabă decât o problemă de sănătate mentală tratabilă, rămân în suferință și nu caută tratament, adesea ani în șir. Cercetătorii atrag atenția că persoanele cu fobie socială așteaptă uneori până la 9 ani înainte de a apela la un tratament specializat.

(2) Credințele despre emoții joacă un rol esențial în terapie. DeCastella și colegii săi au publicat în martie 2015, în jurnalul Cognitive Behaviour Therapy, primul studiu care a investigat în ce măsură credințele despre emoții influențează rezultatele terapiei cognitiv-comportamentale pentru fobia socială.

Cercetătorii au măsurat credințele despre emoții pentru 24 de pacienți cu fobie socială care au primit 16 ședințe de terapie cognitiv-comportamentală și i-au comparat cu 29 de pacienți cu fobie socială aflați pe lista de așteptare și urmând să primească tratament după finalizarea studiului.

Au descoperit că, pacienții cu fobie socială care au beneficiat de terapie cognitiv-comportamentală, spre deosebire de cei care nu au primit tratament, au reușit să-și modifice substanțial credințele fixe despre emoții și despre anxietatea socială. Mai mult, schimbarea credințelor fixe a mediat/explicat reducerea simptomelor de anxietate socială după terapia cognitiv-comportamentală.

Astfel, terapia cognitiv-comportamentală a ajutat la schimbarea credințelor fixe despre emoții. La rândul lor, credințele despre maleabilitatea emoțiilor au explicat reducerea simptomelor de fobie socială relaționate cu tratamentul.

Mesajul pentru cei care suferă de fobie socială este că gândurile și emoțiile care le întrețin simptomele pot fi schimbate și ei sunt cei care pot genera și controla schimbările. Terapia cognitiv-comportamentală îi poate ajuta să facă aceste schimbări și pot apela la ea cu încredere.

Bibliografie

  1. De Castella, K., Goldin, P., Jazaieri, H., Ziv, M., Heimberg, R. G., & Gross, J. J. (2014). Emotion beliefs in social anxiety disorder: Associations with stress, anxiety, and well-being. Australian Journal of Psychology, 66(2), 139-148.
  2. De Castella, K., Goldin, P., Jazaieri, H., Heimberg, R. G., Dweck, C. S., & Gross, J. J. (2015). Emotion beliefs and cognitive behavioural therapy for social anxiety disorder. Cognitive behaviour therapy, 44(2), 128-141.
  3. Hofmann, S. G. (2007). Cognitive factors that maintain social anxiety disorder: A comprehensive model and its treatment implications. Cognitive Behaviour Therapy, 36(4), 193–209.

Putem reprograma creierul să “elimine” frica?

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Putem recondiționa creierul să “elimine” frica?Un grup de cercetători din Marea Britanie, Japonia și Statele Unite au găsit, de curând, o metodă inedită de a “elimina” frica. Într-un studiu publicat în noiembrie 2016 în volumul inaugural al jurnalului Nature Human Behaviour, cercetătorii au arătat că folosind o metodă care combină inteligența artificială și tehnologia de scanare a creierului, pot recondiționa creierul să “elimine”, în mod inconștient, memoria fricii. Aceste descoperiri au implicații importante pentru dezvoltarea de terapii mai eficiente pentru pacienții care suferă de tulburări relaționate cu frica, precum tulburarea de stres posttraumatic sau fobiile specifice severe.

Este puțin probabil să găsim vreo persoană care nu a simțit niciodată frica. Această emoție s-a perpetuat de-a lungul evoluției datorită funcției sale adaptative, vitală pentru supraviețuirea speciei. Frica semnalizează pericolul și pregătește organismul pentru a reacționa la situațiile care amenință viața. Există însă situații în care frica devine exagerată și persistentă, în lipsa unui pericol real, și poate deteriora sever viața, ducând la dezvoltarea de patologii precum fobiile specifice sau tulburarea de stres posttraumatic.

Cele mai comune fobii specifice sunt fobia de înălțime, fobia de zbor, fobia de sânge sau proceduri medicale, fobia de animale și insecte (ex. paianjeni), de anumite situații. Acestea afectează până la 6-12% din populația generală. Deși aceste persoane își dau seama că frica lor este irațională și exagerată, nu reușesc să îi diminueze intensitatea și evită în mod constant situațiile de care se tem.

De asemenea, până la 14% dintre persoanele care trec prin situații extreme, precum abuzul fizic sau sexual, accidente grave de mașină, dezastre naturale sau produse de om, tortură, primirea unui diagnostic fatal, sau asistarea la moartea cuiva, pot dezvolta tulburarea de stres posttraumatic. Aceste persoane retrăiesc intens evenimentul traumatic, fiind copleșite de amintiri intruzive, flashback-uri sau coșmaruri legate de eveniment, evită orice situație sau stimul care le-ar putea reaminti de trauma suferită și sunt într-o permanentă stare de agitație și hipervigilență.

În prezent, intervenția terapeutică standard considerată a fi cea mai eficientă pentru tratamentul fricilor și fobiilor este expunerea. Expunerea presupune ca pacienții să se confrunte treptat și în mod repetat cu situația de care se tem, pentru a învăța că aceasta nu este atât de periculoasă pe cât se așteptau și că îi pot face față cu bine. Această formă de terapie însă, deși eficientă (cu rate de reușită de până la 90%), este neplăcută și dificil de urmat și, în consecință, este adesea evitată de pacienți.

Pacienții au nevoie de alternative și cercetătorii sunt provocați să caute în permanență metode de îmbunătățire a opțiunilor de tratament, care să fie eficiente dar și mai “blânde” cu pacienții și ușor de urmat. Metoda folosită de cercetătorii acestui studiu ar putea constitui o astfel de alternativă.

Cercetătorii s-au întrebat în ce măsură ar fi posibil ca frica să fie  “eliminată” fără ca persoana să fie nevoită să se expună la stimulii care declanșează frica? Au testat această ipoteză folosind o metodă numită neurofeedback, mai exact “Neurofeedback prin decodarea RMNf” (engl., decoded fMRI neurofeedback). Decoded Neurofeedback este o metodă ce permite îmbunătățirea sau modificarea capacităților cognitive prin autoreglarea activității creierului, în timp real (procedura este descrisă mai jos). RMNf – rezonanță magnetică funcțională este o metodă de neuroimagistică cu ajutorul căreia se poate observa activitatea creierului în timp real.

imagine_creier_frmnPentru a testa dacă metoda este eficientă pentru “eliminarea” fricilor specifice din creier, cercetătorii selectat 17 voluntari sănătoși care, timp de 5 zile, au parcurs câteva sarcini bine validate:

  1. Pentru toți participanții au creat o memorie specifică a fricii prin administrarea de stimuli electrici de intensitate scăzută (“șocuri electrice” neplăcute, dar nepericuloase) în timp ce urmăreau anumite imagini pe calculator (cercuri colorate în dungi verzi sau roșii). Printr-un proces de învățare condiționată participanții au învățat că unele imagini (verzi și roșii) se leagă de șocurile electrice iar altele nu (la finalul procedurii li s-au arătat și alte imagini galbene și albastre, fără a primi șocuri electrice). Au început să se teamă de imaginile pe care le-au asociat cu șocurile electrice chiar și atunci când acestea nu erau administrate. Cercetătorii au folosit apoi o serie de algoritmi pentru a citit și izola (decoda) memoria fricii creată de șocurile electrice.
  2. În următoarele trei zile, și-au propus să modifice memoria fricii pe care au creat-o anterior. Un lucru interesant pe care cercetătorii l-au observat urmărind activitatea creierului voluntarilor a fost că și atunci când aceștia se odihneau și nu evocau memoria fricii în mod conștient în acel moment, activitatea fluctuantă a creierului lor a inclus unele trăsături ale memoriei fricii care fusese creată recent, fără ca voluntarii să fie conștienți de asta. Cercetătorii și-au propus să rescrie memoria fricii oferindu-le participanților o recompensă financiară de fiecare dată când detectau aceste trăsături ale memoriei fricii în activitatea “inconștientă” a creierului lor. Participanților li s-a spus că recompensa depinde de activitatea creierului lor, dar nu li s-a specificat în ce mod. Au repetat procedura pe parcursul a trei zile reușind să construiască o nouă asociere între memoria fricii, trăită inconștient, și experiența pozitivă de a fi recompensați. Astfel, trăsăturile memoriei care au fost inițial programate să prezică șocurile dureroase, au fost acum reprogramate să prezică în schimb ceva pozitiv.
  3. Pentru a testa eficiența procedurii, cercetătorii le-au arătat din nou voluntarilor imaginile care au fost asociate inițial cu “șocurile electrice” și frica. În mod remarcabil voluntarii nu au mai manifestat răspunsul de frică. Nu s-a mai identificat nici activitate crescută în amigdală – o structură din creier considerată a fi “centrul fricii”. Cercetătorii au reușit să modifice memoria fricii fără ca voluntarii să fi conștienți de ea pe parcursul acestui proces.

Cercetătorii cred că aceste descoperiri privind posibilitatea de a “elimina” frici specifice din creier, prin asocierea recompensei cu memoria fricii, fără ca voluntarii să fie conștienți de acest proces, ar putea avea implicații importante pentru dezvoltarea de tratamente mai bune, cu beneficii majore față de abordările tradiționale, evitând astfel complet stresul asociat cu expunerea la situațiile temute sau efectele secundare ale medicației. Aceștia speră ca metoda lor să poată fi dezvoltată într-un tratament clinic (bazat pe recondiționarea creierului prin Decoded Neurofeedback) pentru pacienții care suferă de tulburarea de stres posttraumatic sau fobii specifice severe.

Bibliografie

Koizumi, A., Amano, K., Cortese, A., Shibata, K., Yoshida, W., Seymour, B., et al (2016). Fear reduction without fear through reinforcement of neural activity that bypasses conscious exposure. Nature Human Behaviour, 1, 0006

Sarcina duce la schimbări de durată în creierul viitoarelor mame

Psiholog Alina Buza

Autor

Psih. Alina Buza

Psihoterapeut

Colaborator Centrul PAX

TratamentAnxietate.ro

Cum modifică sarcina creierul viitoarelor mame?Sarcina duce la schimbări de durată în creierul viitoarelor mame, reducând volumul de substanță cenușie în arii ale creierului implicate în cogniția socială – care ajută la înțelegerea perspectivei și sentimentelor altor persoane. Cercetătorii din Barcelona și Olanda care au condus acest studiu cred că aceste schimbări îmbunătățesc abilitățile mamei de a proteja și interacționa cu bebelușul. Studiul a fost publicat în decembrie 2016 în prestigiosul jurnal Nature Neuroscience

În cele nouă luni de sarcină corpul viitoarelor mame trece printr-un proces adaptativ ce implică schimbări fizice și fiziologice majore generate de schimbările hormonale. Corpul mamelor este “inundat” de doze uriașe de progesteron și de un val de estrogen, care este mai mare decât pentru tot restul vieții lor, spun cercetătorii. Aceștia subliniază de asemenea că există o legătură importantă între hormonii sexuali și neuroni, fluctuațiile hormonale generând schimbări în structura și funcționarea creierului.

Dar ce se întâmplă în creierul mamelor în timpul sarcinii? Este posibil ca și creierul să se pregătească, așa cum se pregătește organismul, pentru venirea bebelușului?

Până de curând, efectele sarcinii asupra creierului erau foarte puțin cunoscute, cercetările pe această temă fiind foarte puține.

În căutarea unui răspuns, cercetătorii spanioli au scanat cu ajutorul RMN (o metodă de imagistică ce permite observarea structurii creierului) și comparat imaginile creierelor a 25 de femei din Spania, înainte de a fi însărcinate, la scurtă vreme după naștere și 2 ani mai târziu, pentru a vedea cum s-a schimbat creierul după sarcină și în ce măsură schimbările s-au menținut în timp.

Pentru a avea mai mulți termeni de comparație, au scanat deasemenea creierele partenerilor (19) care au deveni tați pentru prima dată, dar și ale altor 20 de femei care nu au fost niciodată însărcinate și ale partenerilor (17) care nu aveau nici un copil. Au comparat imaginile RMN obținute cu cele ale celor 25 de mame.

Comparând imaginile RMN, cercetătorii au observat câteva aspecte importante:

(1) Numai femeile care au devenit mame pentru prima dată prezentau reduceri pronunțate ale volumului de substanță cenușie în regiuni ale creierului asociate cu procesele sociale (ex. în arii specifice ale cortexului prefrontal și ale cortexului temporal). Aceste arii sunt implicate în interacțiunile sociale, ajutând o persoană să înțeleagă gândurile și să țină cont de modul în care alte persoane percep lucrurile.

(2) Aceste schimbări în structura creierului s-au menținut cel puțin 2 ani după naștere. Schimbările au fost atât de evidente încât prin simpla observare a imaginilor RMN se puteau deosebi femeile însărcinate de cele care nu au fost însărcinate niciodată.

(3) Indiferent de metoda de concepție, pe cale naturală sau prin fertilizare in vitro, reducerea volumului de substanță cenușie a fost similară pentru toate femeile însărcinate.

(4) Volumul de substanță cenușie al partenerilor care au devenit tați pentru prima dată a rămas neschimbat, înainte și după sarcina partenerei, sugerând că pierderile de substanță cenușie ale partenerei se datorează schimbărilor biologice din timpul sarcinii și nu altor schimbări relaționate cu faptul de a deveni părinte (ex. schimbările în stilul de viață, interacțiunea cu bebelușul). În susținerea acestor date, cercetătorii amintesc un alt studiu anterior care a arătat că schimbările în volumul de substanță cenușie au survenit în timpul sarcinii, nu după naștere.

(5) Cu cât schimbările în volumul de substanță cenușie au fost mai pronunțate cu atât legătura de atașament emoțional creată între mamă și copil a fost mai puternică la 6 luni după naștere.  

Ce ar putea însemna aceste schimbări în creierul mamelor?

În mod intuitiv, atunci când auzim despre pierderi de substanță cenușie facem asocieri negative și ne vine în minte legătură binecunoscută dintre pierderea de substanță cenușie și deteriorarea memoriei în unele patologii. Dar, mamele nu au raportat probleme de memorie și cercetătorii nu au găsit în imaginile RMN evidențe ale deteriorării memoriei și nici ale altor funcții cognitive. Cercetătorii spun că pierderea de substanță cenușie nu implică deficite cognitive pentru mame și nu are efecte negative asupra lor. Aceștia atrag atenția că pierderile în volumul de substanță cenușie nu înseamnă neapărat ceva rău. Dimpotrivă, poate indica un proces benefic de maturare (ex. cum se întâmplă în adolescență) sau specializare (ex. în cazul mamelor). Astfel, reducerea volumului de substanță cenușie în timpul sarcinii pare să aibă implicații pozitive foarte importante pentru mamă și copil.

Despre ce fel de implicații este vorba?

Cercetătorii au observat o asemănare extrem de interesantă între schimbările în volumul de substanță cenușie din timpul sarcinii și pierderile de substanță cenușie observate în adolescență. Adolescența este o perioadă caracterizată de schimbări hormonale turbulente care duc la o reorganizare masivă a creierului. În această perioadă, se înregistrează pierderi de substanță cenușie, care sunt atribuite unui proces de eliminare a sinapselor vechi (conexiunilor dintre neuroni), pentru a face loc unor conexiuni noi mai complexe, adaptate maturizării. Acest proces este critic pentru dezvoltarea cognitivă, emoțională și socială sănătoasă, eliminarea deficitară a sinapselor fiind asociată cu întârzieri în dezvoltare. Cercetătorii cred că, la fel ca în cazul adolescenților, și pentru mame acest proces îndeplinește o funcție adaptativă, vitală – valul de hormoni care inundă corpul în sarcină ar putea duce la eliminarea unor sinapse pentru a face loc unor noi conexiuni specializate, care o ajută pe mamă să se adapteze maternității și să se pregătească pentru pentru îngrijirea adecvată a bebelușului. Cercetătorii subliniază că, pe lângă schimbările sinaptice (la nivelul conexiunilor dintre neuroni), reducerile în volumul de substanță cenușie s-ar putea datora și altor procese moleculare precum schimbări ale numărului de neuroni sau la nivelul circulației cerebrale și deocmadată nu se pot trasa concluzii despre care dintre acești factori sunt implicați și care nu.

Despre ce fel de specializări este vorba?

Cercetătorii au observat în imaginile RMN că pierderile de substanță cenușie au loc în mare parte în arii ale creierului asociate cu cogniția socială. În general, funcția acestor arii este de a ajuta o persoană să “se pună în papucii altuia”, înțelegându-i gândurile și emoțiile – un proces cunoscut în psihologie sub denumirea de teoria minții. Cercetătorii cred că aceste schimbări le ajută pe mame să detecteze și să recunoască mai ușor nevoile bebelușului lor, să le identifice mai ușor starea emoțională, să fie mai conștiente de potențialele amenințări sociale, acestea fiind importante pentru crearea unei legături puternice de atașament între mamă și copil și pentru ca bebelușul să își dezvolte propriile funcții cognitive și sociale.

Este bine stabilit în literatura psihologică rolul vital pe care îl joacă legătura de atașament dintre mamă și copil în primii ani de viață pentru dezvoltarea fizică, cognitivă și emoțională sănătoasă a copilului. Studii numeroase au arătat că lipsa de căldură emoțională a mamei poate duce la deteriorări și întârzieri în dezvoltare.

După naștere, cercetătorii și-au dorit să testeze dacă schimbările la nivelul creierului se  manifestată în vreun fel în viața mamei. Aceștia le-au arătat mamelor poze ale copiilor lor, dar și ale altor copii, în timp ce le monitorizau activitatea cerebrală. În mod interesant, au remarcat activitate mult mai ridicată în ariile care au înregistrat reduceri ale volumului de substanță cenușie în timpul sarcinii atunci când mamele au văzut poze cu proprii copii, decât la vederea pozelor celorlalți copii.

Acest prim studiu despre efectele sarcinii asupra creierului mamei oferă indicii importante despre schimbările care au loc în creierul mamei în timpul sarcinii, despre rolul lor adaptativ și suportiv pentru viitoarea mamă și pentru sănătatea mentală a copilului, dar și despre capacitatea uimitoare de schimbare și adaptare a creierului. Desigur, sunt necesare studii viitoare care să confirme și să consolideze aceste rezultate.

Bibliografie

Hoekzema, E., Müller, E. B., Pozzobon, C., Picado, M., Lucco, F., et al. (2016). Pregnancy leads to long-lasting changes in human brain structure. Nature Neuroscience, 2016; DOI: 10.1038/nn.4458

Asumarea riscului în adolescență sau lupta dintre rațiune și emoție

Psiholog Alexandra Cioban

Autor

Psiholog Alexandra Cioban

Colaborator TratamentAnxietate.ro

TratamentAnxietate.ro

adolescenti-consum-alcoolImpulsivi, rebeli, neînfricați, adolescenții adesea provoacă dureri de cap adulților. Cu toții știm însă că perioada adolescenței este o etapă de dezvoltare în care este oarecum normal să apară frecvent comportamente riscante, pe care, ce-i drept, le-am și făcut mulți dintre noi. În rândul experților care studiază sanătatea și dezvoltarea adolescenților este unanim acceptat faptul că cele mai puternice amenințări la adresa bunăstării tinerilor din societățile industrializate provin din cauze care ar putea fi de cele mai multe ori prevenite și evitate. În acest sens, cel mai pregnant exemplu ține de accidentele de mașină (sau alte accidente), care reprezintă cauza a jumătate din totalul deceselor din rândul tinerilor. La acestea se mai adaugă violența, delicvența, consumul de substanțe și activitățile sexuale riscante.

În ultimii ani, tot mai multe cercetări au urmărit înțelegerea în profunzime a cauzelor care stau la baza apariției sau accentuării comportamentelor riscante în rândul adolescenților. Descoperirile surprinzătoare din studiile de imagistică cerebrală au dezvăluit existența unor modificări în structura și funcția creierului în această perioadă, care ne pot schimba perspectiva asupra adolescenței. De exemplu, în anul 2008, bazându-se pe progresele din neuroștiințe, cercetătorul Laurence Steinberg a publicat un studiu în revista de specialitate Developmental Review, prin care și-a propus să ofere un cadru teoretic și de cercetare privind asumarea riscului în perioada adolescenței.adolescenti-fumat Pornind de la cercetările anterioare, acesta subliniază faptul că adolescenții și adulții tineri (18-24 ani) sunt mai predispuși să consume alcool la petreceri, să fumeze, să aibă parteneri ocazionali, să adopte un comportament criminal, violent și să fie implicați în accidente auto grave sau mortale (majoritatea fiind cauzate de condus riscant sau sub influența alcoolului), decât adulții cu vârsta de peste 25 de ani. Dar oare de ce apar aceste predispoziții? Ceea ce l-a motivat pe Steinberg să studieze mai pe larg aceste aspecte au fost două întrebări cu care s-a confruntat: în primul rând, De ce există o creșterea a asumării riscului între copilărie și adolescență?, iar în al doilea rând, De ce există o descreștere a asumării riscului între adolescență și perioada adultă?. În același timp, mulți oameni de știință s-au întrebat ce îi împinge pe adolescenți să caute constant situațiile care implică un nivel ridicat de risc?

dezvoltare creier adolescent comportamente risc

  • Sunt iraționali și prelucrările lor informaționale sunt deficitare sau modul în care aceștia judecă riscul este fundamental diferit față de adulți?
  • Nu percep riscurile pe care adulții le percep sau e mult mai probabil să se simtă invincibili?
  • Sunt adolescenții supuși la mai puține riscuri decât adulții?

În studiul său, Steinberg se bazează pe propriile rezultate și pe alte dovezi anterioare și ne oferă răspunsul la toate aceste întrebări: nici una din aceste afirmații nu este adevarată. De ce? Autorul ne oferă câteva argumente bazate pe literatura de specialitate: la vârsta de 16 ani, abilitățile de raționament logic și de prelucrare a informațiilor sunt comparabile cu cele ale adulților; Adolescenții NU se descurcă mai greu la perceperea riscului și la estimarea vulnerabilității față de risc și, la fel ca adulții, supraestimează pericolul în anumite situații riscante; Creșterea proeminetă a riscurilor asociate cu luarea unei decizii lacunare sau periculoase, are efecte comparabile la adolescenți și adulți. Deci, implicarea în asumarea riscului în adolescență NU provine din iraționalitate, ignoranță, iluzii de invulnerabilitate sau calcule defectuoase”.

Și totuși…de unde provine această asumare de riscuri? Revenind la cele două întrebări fundamentale cu privire la dezvoltarea asumării riscului („De ce există o creșterea a asumării riscului între copilărie și adolescență?” și „De ce există o descreștere a asumării riscului între adolescență și perioada adultă?”), Steinberg consideră că neuroștiințele ne pot oferi indicii care ne-ar putea duce spre un răspuns la ambele întrebări deoarece fiecare aspect comportamental al unui individ (deci și cel al unui adolescent) are o bază biologică. Așadar, acesta ne propune o teorie alternativă pentru aceste caracteristici ale adolescenței. Conform acesteia, dificultățile pe care adolescenții le au în ceea ce privește luarea deciziilor adecvate nu se pot explica doar prin imaturitatea lor cognitivă, ci printr-un dezechilibru în procesarea emoțională și rațională a situațiilor (Steinberg, 2009). Această nouă abordare, numită Modelul sistemului dual, sugerează că imaturitatea caracteristică deciziilor din adolescență se datorează interacțiunii dintre două sisteme neurobiologice distincte, cu niveluri de dezvoltare diferite: un sistem în esență emoțional, orientat spre căutarea de recompense (Sistemul Socio-emoțional, localizat în zone ale sistemului limbic și paralimbic, incluzând amigdala, striatum-ul ventral, cortexul orbito-frontal, cortexul prefrontal medial), și un sistem de natură logică și rațională (Sistemul de control cognitiv, care este compus în cea mai mare parte din cortexul prefrontal lateral, arii din cortexul parietal și cortexul cingulat anterior, regiuni puternic interconectate; Steinberg, 2008). Conform acestei teorii, asumarea riscului este explicată de o creștere rapidă și dramatică a activității dopaminergice grafic-asumarea-riscului-in-adolescentadin cadrul Sistemului Socio-emoțional, presupunându-se că aceasta ar putea duce la cautarea de recompense aparută mai ales în timpul pubertății. În același timp, Sistemul de control cognitiv, rațional nu atinge pe deplin maturitatea în timpul adolescenței, în timp ce Sistemul socio-emoțional, da. Variațiile ipotetice care apar între cele două sisteme se pot observa în acest grafic, care ne arată cum această combinație dintre un sistem socio-emoțional ușor de stârnit și un sistem de control cognitiv care este încă în proces de maturizare creează o perioadă de vulnerabilitate sporită pentru asumarea de riscuri în timpul adolescenței.

Prin urmare, în această etapă apar comportamente cu o componentă înaltă de risc deoarece impulsurile generate de structurile profunde ale creierului (mai ales de sistemul limbic, care este construit pentru a controla emoțiile noastre și alte funcții ale creierului legate de instincte și memorie) nu pot fi inhibate în mod adecvat de către regiunile din cortexul prefrontal, responsabil pentru multe din abilităţile de gândire de nivel superior. Mai precis, cortexul prefrontal este în mare măsură responsabil pentru luarea deciziilor atunci când vine vorba de alegeri sociale, cum ar fi capacitatea de a inhiba impulsuri (de exemplu, impulsurile sexuale), alegerea dintre bine și rău, planificarea, memoria de scurtă durată, formarea prieteniilor potrivite sau suprimarea/exprimarea emoțiilor în funcție de context. Așadar, această particularitate devine o provocare atunci când vine vorba de reglarea comportamentelor în perioada adolescenței deoarece cele mai multe dintre impulsurile emoționale apărute nu gasesc o „barieră” care să țină în frâu întensitatea emoțională care motivează comportamentul. Acest dezechilibru nu se produce în timpul copilăriei, deoarece ambele sisteme au niveluri egale de dezvoltare, așa cum se întâmplă, din fericire, și în perioada adultă tânără și la maturitate.

Rezumând, asumarea riscului crește din copilărie spre adolescență ca rezultat  al schimbărilor biologice apărute în creier la pubertate, în particular dezvoltarea accelerată a Sistemului socio-emoțional al creierului, care duce la creșterea căutării de recompense, în special în prezența grupului de covârstnici. Asumarea riscului descrește între adolescență și perioada adultă datorită schimbărilor care apar în Sistemul de control cognitiv al creierului, îmbunătățind capacitatea de auto-reglare, care se dezvoltă treptat de-a lungul adolescenței și perioadei adulte tinere.

În concluzie, „calendarele” diferite ale acestor schimbări – creșterea căutării de recompense, care are o apariție precoce și relativ abruptă, și creșterea competenței de auto-reglare, care apare treptat și nu este complet dezvoltată până în jurul vârstei de 25 de ani, fac din adolescență o perioadă cu o vulnerabilitate sporită pentru comportamentele riscante și imprudente. Așadar, nu vorbim de o perioadă lipsită de rațiune, ci de una dominată oarecum de emoții.

Bibliografie

Prietenii imaginari. Motiv de îngrijorare sau de bucurie?

Psiholog Noela Anastasia

Autor

Psiholog Noela Anastasia

Research Specialist at Azimut Happy Employees

TratamentAnxietate.ro

articol-prieteni-imaginariLa prima vedere, întrebările și afirmațiile de tipul “Putem să punem un scaun la masă și pentru Ali?”, “Haide cu mine să ne dăm în leagăn, Popi!” sau “îți place prăjitura, Mimi? Nu? Nici mie.” par a fi doar niște propoziții rostite de copii. Ce au acestea în comun? Faptul că nici Ali, nici Popi și nici Mimi nu există în realitate, purtând denumirea de prieteni imaginari.

Prietenii imaginari sunt prezentați de multe ori într-o lumină negativă, atât în filme cât și în cărți, ei apărând ca ceva anormal, ieșit din comun, de evitat. În producțiile de divertisment, ei iau adesea forma unei creaturi malefice al cărei scop este să posede trupul copilului (ex. romanul The Shining – Steven King) sau apar ca invenții ale copiilor siguratici și antisociali (ex. filmul Bogus), aceasta din urmă fiind o variantă care poate părea mai plauzibilă.

Pe lângă mass-media și divertisment, și știința a contribuit la dezvoltarea acestei imagini negative. Rezultatele cercetărilor din anii ’60-’80, primele care au investigat acest fenomen, asociau vorbitul cu un personaj imaginar cu probleme de psihopatologie, cu trăsături negative de personalitate sau abilități sociale deficitare. Având în vedere aceste date, nu e de mirare că mulți părinți care observă apariția acestui comportament sunt îngrijorați și caută ajutor. În continuare vom răspunde la întrebări precum: Cât de comun este acest fenomen?, De ce apar acești prieteni imaginari?, Ce ne spun ei despre copil? și Există un motiv de îngrijorare?

Cum arată prietenii imaginari?

Cea mai intuitivă și comună formă a prietenului imaginar este un personaj apărut din imaginația copilului cu care care acesta se joacă, dar care nu are corespondent în lumea reală. Totuși, cercetările ulterioare au relevat faptul că aceștia pot lua forme foarte variate, de la personaje umane, animale, pană la obiecte personificate (1). Chiar dacă există în lumea reală, acestea capătă cu totul alte proprietăți în imaginația copilului. Un exemplu frecvent sunt jucăriile de pluș sau păpușile, care ajung să aibă trăsături stabile de personalitate și anumite preferințe, de multe ori diferite de cele ale copilului.

De ce apar acești prieteni imaginari?

Începând cu vârsta de 3-4 ani, copiii dezvoltă ceea ce se numește teoria minții. Aceasta presupune înțelegerea faptului că atât ei, cât și ceilalți au nevoi, dorințe și credințe, uneori diferite unele de celelalte, și că acestea îi determină să reacționeze într-un anumit mod. Nu este deloc o coincidență faptul că primii prieteni imaginari apar cam la aceeași vârstă. Prietenul imaginar reprezintă tocmai o manieră ingenioasă și foarte utilă de a exersa această nouă abilitate. Cercetătorii Taylor și Carlson (1997) au investigat relația dintre jocul cu personaje fantastice și performanța la sarcini care măsoară nivelul teoriei minții, la preșcolari. Sarcinile folosite măsurau felul în care reacționează copiii atunci când descoperă că ei și cei din jur au credințe false despre realitate, conștientizarea diferențelor dintre aparențe și realitate, flexibilitatea reprezentărilor mentale precum și înțelegerea perspectivei celorlalți. Rezultatele indică o asociere puternică între jocul de rol cu un prieten imaginar și performanța ridicată la sarcinile de teorie a minții (2). Acestă legătură pare a se menține la vârsta adultă, întrucât persoanele cu o teorie a minții bine dezvoltată demonstreză mai bune abilități de relaționare și interacțiune cu cei din jur (3).

Uneori, aceste personaje au rol de suport. Un copil care a trecut prin evenimente mai dificile și care, de cele mai multe ori, e singur la părinți și nu are o altă formă de sprijin disponibilă, creează un prieten imaginar pentru a avea un mediu sigur în care își poate exprima emoțiile și gândurile, fără frica de a fi judecat, certat sau neînțeles. Astfel, prietenul imaginar poate reprezenta o resursă importantă de coping, întrucât îl ajută să facă față problemelor cu care se confruntă (1).

Totuși, de cele mai multe ori copiii creează aceste personaje doar pentru distracție și nu pentru că simt distres emoțional. Indiferent de ce formă ia acest prieten imaginar, prin interacțiunea cu el copilul ajunge să își exerseze și să dezvolte o formă specifică de joc, și anume jocul simbolic.

A avea un prieten imaginar nu este doar adaptativ, ci și foarte comun. Studiile care investighează răspândirea acestui fenomen arată că, dacă se iau în calcul atât forma strict imaginară cât și cea care pornește de la un obiect real, pană la 68% dintre copii (în S.U.A) raportează că au sau au avut un prieten imaginar. În ceea ce privește vârsta la care aceștia apar, durata se întinde de la 3-4 ani până la vârsta școlară, fiind mai puțin frecvent întâlniți în adolescență (1). Astfel, acest fenomen apare ca fiind unul destul de comun și foarte răspândit.

Sunt copiii care au prieteni imaginari diferiți?

La începutul anilor 60’, atât în literatura de specialitate cât și în mass-media se vehicula ideea conform căreia copiii care au prieteni imaginari sunt timizi, retrași, au probleme emoționale și nu reușesc să formeze prietenii reale cu cei de vârsta lor. Totuși, o serie de studii recente care au investigat acest fenomen demonstrează contrariul. Jocul în imaginar a fost asociat cu sociabilitatea, copiii cu prieteni imaginari având tot atâtea sau chiar mai multe prietenii reale decât cei fără și beneficiind de același grad de acceptare socială (4).

Copiii explorează multiple forme ale interacțiunii sociale posibile în jocul lor cu prietenul imaginar, într-un mod care contribuie la dezvoltarea conceptului de prietenie. Un studiu recent merge mai departe și investighează legătura dintre teoria minții la preșcolari și abilitatea de a face inferențe despre stările emoționale ale celor din jur pe baza trăsăturilor de personalitate ale acestora. Rezultatele arată că o performanță bună la sarcinile de teorie a minții este asociată cu o abilitate mai bună de a infera emoțiile celor din jur. În plus, cu cât era mai mare complexitatea jocului de rol în care copilul se angaja împreună cu prietenul imaginar, cu atât demonstra o abilitate mai bună de a prelua și a înțelege perspectiva emoționlă a celorlalți (5). Având în vedere aceste informații, nu e de mirare că adulții care au raportat prezența unui amic imaginar în copilărie tind să fie mai orientați spre ceilalți, să aibă o mai bună înțelegere a modului de gândire al acestora și flexibilitate mai mare în acceptarea diferitelor perspective (6). Astfel, se pare că interacțiunea cu un prieten imaginar în copilărie reprezintă o oportunitate unică prin care copilul își poate exersa abilitățile de relaționare cu ceilalți, printre care și înțelegerea și luarea în considerare a perspectivei celorlați, abilități ce favorizează o mai bună adaptare la mediul social adult.

O altă trăsătură asociată în repetate rânduri cu prezența unui prieten imaginar este creativitatea. Copiii cu o imaginație destul de bogată pentru a crea un prieten imaginar au scoruri mult mai mari la probele care măsoară creativitatea, iar cei care aveau un prieten complet imaginat de ei, care nu are nici un corespondent în lumea reală, au scoruri mai mari decât cei care au personificat diferite obiecte din jurul lor (1).

Prezența unui prieten imaginar influențează și dezvoltarea limbajului. Cercetările din acest domeniu demonstreză asocieri între interacțiunea cu personajul închipuit și diferite componente ale limbajului. Autorii Taylor și Carlson (1997) au demonstrat că preșcolarii care au prieteni imaginari au un vocabular receptiv mai avansat, adică înțeleg mai multe cuvinte decât cei fără. Alți cercetători au investigat doar băieții și au descoperit că cei cu un prieten imaginar vorbesc semnificativ mai mult și utilizează propoziții mai lungi și mai complexe decât cei care nu au beneficiat de interacțiunea cu un astfel de prieten (7). În plus, copiii cu prieten imaginar demonstrează ablități de sintaxă mai bună în vorbirea curentă, utilizând mai frecvent diateza pasivă sau alte forme mai avanasate de exprimare (8). De asemenea, copiii cu prieteni imaginari spun narațiuni mult mai complexe și mai bogate atât despre propria experiență cât și atunci când reproduc o poveste clasică, spre exemplu un basm (9). Se pare că aceste asocieri între a avea un prieten imaginar și abilitățile lingvistice ale preșcolarilor reflectă o amplă și bine fondată conexiune între jocul copiilor și limbaj. Astfel, implicarea în astfel de tipuri de joc (jocul de rol) promovează dezvoltarea diferitelor părți ale limbajului, care la rândul lor sunt critice pentru dezvoltarea abilităților de citire și de întelegere a textelor necesare mai târziu în cadrul școlii.

Totuși, se pare că aceste beneficii apar doar în cazul în care relația dintre copil și prietenul său imaginar este, în majoritatea timpului, una pozitivă. Dacă copilului îi este frică de acest personaj, dacă se ceartă constant sau e supărat din cauza lui, relația se transformă în una negativă. Studiile arată că o astfel de relație este asociată cu competențe sociale mai scăzute decât cei cu o relație pozitivă (9). Astfel, este importantă monitorizarea relației dintre copil și prietenul său imaginar pentru a putea preveni unele efecte negative sau pentru a identifica problemele cu care se confruntă copilul.

Cum să reacționezi la prietenul/prietenii imaginari ai copilului tău?

  • Încearcă să îl cunoști și tu! Cu o atitudine deschisă și curioasă, pune-i întrebări copilului despre prietenul său și despre caracteristicile acestuia. S-ar putea ca astfel să afli mai multe despre interesele, dorințele, fanteziile sau grijile copilului tău
  • În cazul în care copilul începe nu își asume propriile fapte și să dea vina pe prietenul imaginar, este momentul să pui piciorul în prag, dar fără a contesta existența acestuia. Spre exemplu: “Nu contează cine a făcut dezordine aici, vreau ca până mă întorc de la magazin toate lucrurile să fie la locul lor.”
  • Pe de altă parte, dacă cerințele nu sunt absurde poți încerca să intri și tu în joc. Prin lucruri simple, cum ar fi așezarea unui tacâm în plus la masă sau păstrarea unui loc liber în mașină, dar fără a fi foarte intruzivă, îi poți arăta copilului că îi accepți amicul. La urma urmei, acest personaj este născocirea imaginației copilului tău, deci el este cel care ia deciziile în privința lui.

Bibliografie

  1. Taylor, M. (1999). Imaginary companions and the children who create them. Oxford University Press
  2. Taylor, M., & Carlson, S. M. (1997). The relation between individual differences in fantasy and theory of mind. Child Development, 68, 436–455.
  3. Wellman, H. M. & Lagattuta, K. H. (2000). Developing understandings of mind. In S. Baron-Cohen, H. Tager-Flusberg, & D. J. Cohen (Eds.), Understanding other minds: Perspectives from developmental cognitive neuroscience (pp. 21–49). NewYork: Oxford University Press.
  4. Bouldin, P., & Pratt, C. (1999). Characteristics of preschool and school-age children with imaginary companions.The Journal of Genetic Psychology, 160, 397–410.
  5. Taylor, M., Carlson, S. M., Maring, B. L., Gerow, L., & Charley, C. M. (2004). The characteristics and correlates of fantasy in school-age children: imaginary companions, impersonation, and social understanding. Developmental Psychology, 40(6), 1173.
  6. Gleason, T. R., Jarudi, R. N., & Cheek, J. M. (2003). Imagination, personality, and imaginary companions. Social Behavior and Personality, 31, 721–738.
  7. Singer, D. G., & Singer, J. L. (1990). The house of makebelieve: Children’s play and developing imagination. Cambridge, MA: Harvard University Press.
  8. Bouldin, P., Bavin, E. L., & Pratt, C. (2002). An investigation of the verbal abilities of children with imaginary companions. First Language, 22, 249–264.
  9. McInnis, M. A. (2012). The bully in my mind: Investigating children’s negative relationships with imaginary companions (Doctoral dissertation, The University of Alabama TUSCALOOSA).